Sunt printre ultimii care scriu, tocmai pentru a-mi mai domoli entuziasmul provocat de intamplarile din weekend. Nu cred, totusi, ca am reusit, pentru ca zilele ce au trecut au fost unele dintre cele mai frumoase pe care le-am trait vreodata. Totusi, incerc sa ma temperez si sa fac pe observatorul oarecum impartial.

Weekend-ul a fost unul inedit. M-am simtit ca un veritabil turist, poate si din cauza faptului ca vineri dimineata mi-am facut si eu bagajul si am plecat spre River Grill House, de la Sag. Timp de o jumatate de zi am alergat dupa invitati, iar seara am fost la TVR Timisoara, impreuna cu Corina, sa le povestim despre bloguri si initiative offline.

Sambata dimineata m-am trezit cu niste emotii cat casa, insa m-am linistit cand i-am vazut pe toti entuziasmati de plimbarea pe care urma sa o facem prin Timisoara. Insa nimic nu m-a pregatit pentru avalansa de presa prezenta la eveniment. M-au luat ca din oala, sa le dau interviuri, sa le povestesc de ce facem adunarea asta de oameni (pe mine si pe altii, bineinteles, ca era plin de vedete internaute). Oameni care au fost multi, multi de tot (la una dintre numaratori ajunsesem la 52 de oameni care il urmau, entuziasti, pe Dan, ghidul nostru).

Mi-e greu sa povestesc cum a fost plimbarea si cat de multe am aflat despre orasul meu de adoptie. Ma abtin sa comentez despre partea organizatorica a turului, ii las pe altii sa faca asta. Dar nu pot sa nu fiu extrem de mandra de cei care au pus la cale toata aventura asta si in mod special vreau sa ii multumesc Amaliei Matei si lui Emil Cristescu. Astia doi oameni sunt, pentru mine, esenta sufletului de banatean.

Sunt atatia oameni care au muncit pentru tur: au fost Cristina si Daniel, cu care am lucrat cot la cot; au fost bloggerii timisoreni care s-au implicat foarte mult ca lucrurile sa se desfasoare dupa plan; a fost Dan, ghidul, un om senzational; au fost invitatii nostri din Cluj, Alba, Oradea si Bucuresti, care ne-au transmis tuturor o stare de bine si entuziasm. Si daca a fost vreun moment in care aproape ca mi-au dat lacrimile, a fost acela in care am realizat ca stau in locul in care Timisoara s-a adunat si a dat jos comunismul.

Sa ma iertati ca nu scriu (si dau doar niste link-uri) despre toti cei pe care i-am vazut (si admirat pentru rezistenta) intr-o zi de sambata, in care am respirat aerul unei Timisoare racoroase. Caci da, Timisoara ne-a primit pe toti cu o vreme perfecta pentru plimbare, coplotand impreuna cu noi pentru o zi cu adevarat reusita: Richie, Daciana, Crina, Dan, Sora, Elena, Nicole, Ovi, Corina, Raul, Milo, Sirg, Deme, Ily, Adelina, Alex Bleau, Cristi, Dan Patrascu, Boghi, Adi Dragos si Bloo. Iar pentru efortul de a veni pana la Timisoara, trimitem multumiri catre: Maka, Florica si Zicu, Alex, Corina, Iulia, Andrei, Miruna, Radu si Daniel, Ana, Lili si Laurentiu.

Multumesc Blue Air pentru ca i-a adus pe bucuresteni, Porsche Timisoara pentru ca ne-a oferit masinile cu care i-am plimbat pe invitati pana la Sag si inapoi, Hotel Timisoara pentru cazare, mancare, buna dispozitie si grija, in general, KFC pentru pranzul delicios, Trabucuri pentru udarea gatlejurilor la party si nu numai, Start Up Days pentru sustinerea evenimentului.

Iar voi, toti cei cu care am ras si am simtit emotie zilele astea, sunteti mai mult decat speciali pentru mine. Va multumesc ca ati fost acolo si ca, impreuna, ca de fiecare data, ne-am unit si am aratat tuturor ca se poate.

LE: Am uitat chiar de Andreea, nush cum se face, ca ea a scris prima despre toata actiunea asta. Te pup, dear (multumesc heitarului meu, mai pe faza decat mine)

PS: aici aveti pozele mele si ale Cristinei, iar aici puteti vedea monitorizarea de presa.

Cand m-am mutat in Timisoara acum 4 ani si ceva, nu imi inchipuiam ca o sa ma indragostesc atat de tare incat sa vreau sa numesc locul asta “acasa”. Fugisem de Sibiu, de inchistarea pe care o simteam acolo si venisem intr-un loc in care aveam doi prieteni, fara job si fara bani (bine, cu ceva bani, dar foarte putini, adica n-as fi putut sa stau fara sa muncesc). Dar Timisoara a facut o vraja si in 3 zile am inceput sa lucrez intr-un loc care mi se potrivea ca o manusa.

Lucram mult si nu deosebeam noaptea de zi, dar, intr-o seara, am decis sa fac pe jos drumul pana acasa. Drumul era destul de lung, iar eu inca nu reusisem sa-mi invat traseul foarte bine. Evident, m-am ratacit si am ajuns undeva pe la podul Michelangelo, cand eu trebuia sa ajung pe langa stadion. Am oprit un domn, sa cer indicatii, el s-a oprit, mi-a aratat in ce directie trebuie sa merg si mi-a spus: “Domnisoara, mergeti incet, e asa o zi frumoasa, iar Cimisoara noastra s-o facut toata verde. Sa respirati adanc, ii bine”.

Cand am vorbit cu Corina, sa aducem proiectul ei si la Timisoara, doar asta aveam in cap: sa le aratam si altora cat ii de bine sa respiri aici. Cat de frumos e sa stai pe banci in Piata Unirii sau sa mirosi aerul curat din Piata Traian. Si, bineinteles, cat de mandra sunt eu ca am ales sa locuiesc intr-un oras in care oamenii mai zambesc pe strada, in care claxoanele se aud rar spre deloc. BlogDeTurism impreuna cu bloggerii timisoreni, s-au unit si au pus la cale micul si frumosul eveniment.

Multumesc unor oameni cu mare suflet, care ne-au ajutat sa punem pe picioare acest tur: Hotel Timisoara, pentru cazare, masa, rezolvat multe chestii de vizitat si implicare activa in organizare (alaturi de Amalia Matei - una dintre cele mai misto femei cunoscute de mine vreodata); Porsche Timisoara care, ca intodeauna, e alaturi de noi, oferindu-ne masini ca sa-i plimbam pe invitati dintr-o parte in alta; KFC, dragii de ei, care ne dau papa ca sa rezistam la un epuizant tur de Timisoara; Blue Air, care ne va zbura invitatii care vin de la capitala; Tabucuri.com, care, cum altfel, ne da de baut, ca nici o tigara nu merge neudata. Sustinatori de seama sunt si cei de la StartUpDays.

Si, de asemenea, multumiri speciale lui Dan Caramidariu, care a acceptat provocarea oferita de noi, aceea de a incerca sa povesteasca istoria Timisoarei unui grup de aproape 50 de oameni. Asa ca, ne vedem sambata, cu mic, cu mare, si cu muuult entuziasm

Cand am fost la Cluj, Foaia Transilvana a luat niste interviuri cu bloggerii prezenti la actiune. Of course, am fost si eu printre ei. Despre ce credeti ca m-a intrebat Radu? Despre Facebook. Poftiti de va distrati si voi:

Apai, cum sa fie, fain. Si nu fain ca de obicei cand merg la Cluj, desi nu-mi amintesc sa fi mers vreodata si sa ma simt aiurea, ci fain pentru ca am vazut niste chestii pe care nu le-am mai vazut niciodata si care m-au impresionat.

Vineri ne-am luat Carpatair-ul spre Cluj si, dupa un zbor lin de 30 de minute am ajuns in aeroportul clujean, unde ne astepta microbuzul West City Hotel si insasi Ebucataria, materializata prin persoana eternului Andrei Crivat. Dupa un dus, povesti si cafele, am post poftiti la masa si ne-am delectat cu tot felul de chestii bune, insa eu m-am declarat invinsa de oboseala (dormisem doua ore) si m-am retras in vastele apartamente.

Sambata dimineata, dupa un somn ataaat de lung (cam 10 ore, deci da), ne-am luat micul dejun la frumosul hotel (ii foarte misto hotelul asta, m-am tot chinuit sa ii caut nod in papura, dar n-am reusit), ne-am urcat in microbuz (oferit tot de hotelul la care am stat) si am pornit spre a ne bea cafeaua pe dealul Feleacului, la un restaurant pe care nush cum il cheama. In drum spre cafea, am trecut pe langa gradinile Palocsay, care acum sunt pline de pomi frunctiferi, dar care, acum vreo cateva zeci de ani, erau sere de flori si produceau garoafele preferate ale Elenei Ceausescu (o floare cu un diametru impresionant).

Cafeaua n-am mai baut-o, ca restaurantul era inchis, drept urmare ne-am urcat inapoi in microbuz si ne-am dus catre centrul Clujului, sa vedem ce minunatii mai intalnim. Am ajuns la Bastionul Croitorilor (numit asa pentru ca a fost finantat si intretinut de breasla croitorilor), singurul bastion al cetatii vechi care s-a pastrat integral.

Am plecat mai apoi spre Biserica Reformata (aflata pe Ulita Lupilor, cea mai veche strada din Cluj), care e o adevarata minune, nu atat pe exterior, cat pe interior. Biserica are expuse pe pereti blazoane ale familiilor nobile care traiau in zona acum 500 de ani. E impresionant sa vezi atata istorie adunata in cativa metri patrati. Nici biserica n-a avut o istorie lina, incercandu-se distrugerea ei undeva pe la 1600, insa cladirea s-a aparat singura, cateva blocuri de piatra cazand peste cei care vroiau sa o devasteze si 14 oameni au fost omorati.

Am plecat mai apoi spre Biserica Piaristilor (ordin calugaresc al romano-catolicilor), o cladire superba, construita in stil baroc. Interiorul este spectaculos, iar altarul principal trebuie vazut, nu descris: aur, lemn sculptat…o minune. Nici aceasta biserica n-a scapat de evenimente, iar unul dintre ele s-a intamplat chiar in perioada comunista, in 1956, atunci cand credinciosii si preotii greco-catolici au organizat unul dintre cele mai mari proteste anticomuniste. Scopul a fost acela de a arata ca nu e adevarata afirmatia cum ca nu mai exista Biserica Romana Unita (io am cautat pe Wiki, am gasit niste chestii foarte interesante mergand din pagina in pagina). Bineinteles, au fost o gramada de arestari si incarcerari, ca urmare a protestului.

Urmatorul punct a fost Biserica Sf. Mihail. Desi e mare si impunatoare, nu e decat o biserica, construita in stil gotic, una dintre cele mai mari existente pe teritoriul Romaniei. Mi s-a parut interesant ca aceasta biserica a avut autorizatie de contructie de la curtea papala de la Avignon, adica pe la 1300, ceea ce o face cea mai veche biserica vizitata de mine vreodata.

Pentru ca era deja foarte cald, am hotarat sa ne retragem pe o terasa pentru cateva momente de respiro, in centrul vechi, cu stradute mici si doamne cochete. Am baut o nefiltrata, am dat interviuri pentru Foaia Transilvana, ne-am ras, ne-am jucat cu catei intalniti pe drum si apoi am plecat spre Gradina Botanica, unde ne-am pierdut printre flori. Ca asta-i un loc despre care n-am ce sa va spun decat ca e musai de vazut. Da’ musai.

Bineinteles, seara a fost dedicata pentru Irish Pub. Ca, asa cum zice #Florica, “Crivat ii duce pe toti la Pub ca la Mecca”. Am mancat, am baut, unii s-au jucat fusbal, altii au facut concursuri de ghicit intre cola si pepsi si, in rest, numa’ am ras.

Concluzie? Stiam ca in Cluj e frumos, stiam ca e multa istorie, stiam ca sunt povesti frumoase. Ceea ce nu stiam e ca nu ma asteptam sa ma simt atat de bine ca turist intr-un oras pe care se presupunea ca il cunosteam deja. Asa ca…dati o fuga pana la Cluj, parol ca merita.

PS: S-au mai plimbat cu noi si ne-au suportat fitele si cei de la VinSiEu si Eximtur.
PS2: Alex, Corina, Carmen, Andreea, Miruna, Adi, Gogu (pup, te!), Maka, Raul si ghidul nostru, Cosmin Tudoran, a fost una dintre cele mai faine gasti cu care m-am plimbat vreodata.

E clar, vara 2010 e vara plimbarilor, a redescoperirii tarii si oraselor in care traim. Redescoperirea Romaniei intra in sarcina lui Bobby Voicu si a Petromului, iar plimbarile prin orasele de frunce intra in sarcina oricui vrea s-o preia. E ca un fel de leapsa, pornita de Corina Georgescu si preluata de oameni care se simt mandri de locul in care traiesc. Pana acum au fost doua actiuni de felul asta: plimbarea prin Bucuresti, apoi cea prin Arad. La prima am fost, la a doua n-am putut din cauza de munci.

Urmeaza plimbarea prin Cluj, la care (cu mandrie pot sa spun) am fost invitata de Andrei Crivat si BlogDeTurism, impreuna cu alti oameni misto din tara. Eram tentata sa spun ca eu cunosc Clujul, doar am fost acolo de nenumarate ori, dar, mai apoi, mi-am dat seama ca probabil nu-i cunosc nici 5% din secrete, si tocmai pe astea vreau sa le descopar.

Pe langa EBucataria, care ne va hrani cu drag, mai avem si alti oameni care au “uneltit” ca noi sa ajungem si sa ne bucuram de cluj: organizatorii West City Hotel si Blogdeturism plus sponsorii Carpatair, FTR.ro, VinSiEu.ro, Eximtur.

PS: urmeaza si Timisoara, dar toate la timpul potrivit

LE: Ca sa inteleaga toata lumea, Crivat doar ne-a transmis invitatiile, ca el era singurul care avea adresele tuturor.

Luni dimineata am plecat din Piatra Neamt dupa o furtuna care parea ca a rupt toate zagazurile cerului. Am avut parte de ceata si nori tot drumul, iar spre seara, dupa ce am plecat de la Sucevita, norii s-au rupt, in drumul nostru spre Iasi, fapt care ne-a impiedicat sa ajungem la Voronet.

Amu, nu zic nu, era destul de nasol pe sosea. Nu vedeai la 5 metri in fata, stergatoarele de parbriz nu erau de ajuns pentru perdeaua de apa prin care treceam. Ba chiar, la un moment dat, am dat de o bucata de sosea rupta (din cauza alunecarilor de teren), care putea pune probleme masinilor cu garda la sol mai joasa. Deci era oarecum nasol.

Insa, ajungand in camera de hotel si uitandu-ma la stiri, am vazut prezentate niste stiri care analizau exact portiunea de drum prin care noi trecuseram. Mai frate, daca vedeam stirile alea inainte sa trecem pe acolo, cred ca nici unul n-ar mai fi mers vreodata prin zona aia. Atata tragedie era in vocea prezentatoarei incat simteam ca trecem prin al doilea potop major al lumii. “La Ilieseni drumul e rupt in doua, nu se poate trece!”, “Satul Clit e inundat si se scalda sub ape de nush cati metri!”. Da, era destul de rau acolo, dar nu atat de rau.

Bineinteles, m-a sunat mama, ingrozita ca eu sunt in tinutul inundat, innebunita de ingrijorare. Prietenii imi trimiteau mesaje si imi scriau mailuri sa vada daca sunt in regula, a fost o nebunie. Da, tragedia e mare in satele in care casele sunt exact langa rau, iar pericolul de alunecare este iminent, insa nu toata zona e inghitita de ape.

Nu vreau sa par insensibila, imi pare rau ca oamenii de acolo trec prin nebunia asta, insa altceva vreau sa spun: e mult prea mult exagerat ceea ce se arata la televizor. Si daca asta inseamna stiri si informare, prefer sa raman la Twitter.

Marti dimineata ne-am trezit, voiosi, in Hotel Continental din Suceava. Dupa un mic dejun luat pe fuga (eu si Corina ne treziseram cam tarziu), ne-am impachetat bagajele si am plecat spre Cetatea Sucevei. Minune de frumoasa, desi lasata in paragina. Da, exista niste placute explicative, insa, din pacate, nu e de ajuns pentru ca acest monument sa-si recapete macar o parte din stralucirea de alta data.

Dupa ce ne-am plimbat printre zidurile parasite ale cetatii, am plecat spre manastirea Zamca, facand dribling cu gropile Sucevei. Intortocheat si urat oras (nu ca n-ar avea potential, ci pentru ca e plin de strazi care au niste gropi imense si peste tot se simte aerul unei nepasari crunte. Mare mi-a fost mirarea cand am ajuns la manastire, care e, practic, in oras. Aveam sentimentul ca am pasit intr-o alta dimensiune cand am trecut de bariera care oprea masinile in parcare.Cu ochii bucurati, ne-am urcat in masina, directia Iasi.

Pe drum, am facut un mic ocol, pe la Baia, sa vedem ruinele bisericii catolice Sf. Maria. Alta paragina, desi spectaculoasa si semeata, cu toata parasirea de care are parte. E atat de pacat de cladirile astea, pe care nimeni nu se mai straduieste sa le restaureze… Cu toate astea, am avut parte de o surpriza frumoasa, trecand prin Ruginoasa, pe langa palatul lui Cuza: tocmai se lucra la restaurarea palatului si am reusit sa fac niste poze in exclusivitate pentru voi Si sper ca omul care ne-a lasat sa intram n-a avut probleme pentru ca eu m-am trezit sa fac poze ca nu auzisem ca n-avem voie.

La Pascani am vazut minunatul conac Cantacuzino, cu emblemele tarilor romanesti pe el. Insa, la fel ca toate celelalte, e lasat in paragina. Pana nu demult, acolo isi desfasura activitatile Cercul Copiilor din oras, insa acum cladirea a fost retrocedata, iar copiii trebuie sa-si gaseasca un alt loc in care sa isi dezvolte pasiunile. Am intalnit drectorul institutiei, un om foarte trist din cauza sistemului romanesc care nu stie sa investeasca in valorile nationale. Insa, pe cat de trist era, pe atat de mult s-a bucurat sa vada niste oameni interesati de cultura si istoria romanilor. Si, desi sunt convinsa ca nu va citit randurile astea niciodata, ii multumesc pentru rabdarea de a vorbi cu noi si de a ne povesti istoria stiuta de el.

Cand am ajuns in Iasi, ploua nebuneste, insa era foarte cald, asa ca am ales terasa restaurantului Bolta Rece pentru a ne hrani pe ziua aia. Desi obositi si cu dorinta de odhina, am acceptat invitatia lui Daniel Damian de a ne plimba prin dulcele targ al Iesilor. Si bine am facut, pentru ca Iasiul e superb si mi-ar fi parut rau sa plec si sa nu-i admir pe indelete cladirile. Am fost la Muzeul Unirii, am vazut Universitatea Cuza, ne-am plimbat prin Parcul Copou si am auzit despre obiceiul ca tinerii domni sa isi ceara alesele la Rapa Galbena. A fost frumos si iar m-am pus la somn cu zambetul pe buze, visand la printi, printese si povesti.

Ultima zi a excursiei a fost si cea mai grea pentru mine. Imi era atat de somn in dimineata aceea incat eram pe punctul de a le spune celorlalti ca nu mai plec din Iasi inca 2 zile. M-am energizat cu putin mic-dejun, mi-am turnat pe gat cateva cafele si am plecat spre Bucuresti, trecand pe langa Plopii fara sot ai lui Eminescu si minunandu-ma de conacul Rosetti Solescu din Solesteni, alt conac parasit, de o frumusete extraordinara. Drumul spre civilizatia cunoscuta sub numele de Bucuresti a fost lin, ne-am mai oprit la Podul Inalt (eu n-am mai avut baterie in aparat, deci n-am mai putut face poze) si ne-am minunat de cat de mare si nervos e Siretul (io n-am vazut niciodata apa mai involburata).

Ne-am mai plimbat prin Vasluiul lui Bobby Voicu si l-am ascultat cu atentie, povestind despre copilaria si adolescenta lui. Desi calm si relaxat, eu am simtit o mare emotie in glasul lui cand ne-a vorbit despre locurile prin care am trecut. Mi-a placut. Mult.

Ajunsi in Bucuresti, mi-am luat la revedere de la colegii de drum (ce oameni misto, nici n-aveti idee) si am gonit spre gara (multumesc, Bobby), pentru calatoria de 600 de km pe care a trebuit s-o fac singura.

Am ramas cu niste amintiri greu de descris in cuvinte. Si cu o lectie invatata: n-ar mai trebui sa ne batem joc de ceea ce altii au incercat sa ne transmita si sa incepem sa avem grija de ceea ce vedem in jurul nostru.

Ana, Mugur, Corina, Roxana, Adi, Bobby, va pup, tu!

Dimineata de ieri din Piatra Neamt a inceput destul de inspaimantator, pentru ca se pornise o ploaie nebuna, care ne-a impiedicat sa ducem bagajele la masina. Ca prin minune, dupa 15 minute de rapaiala continua, a iesit soarele. Calatoria noastra inspre Bucovina lui Stefan cel Mare putea sa inceapa.

Am inceput calatoria indreptandu-ne spre barajul de la Bicaz. Apa curgea navalnic, se pare ca ploile au fost mult prea abundente si barajul a trebuit sa fie deschis apelor nerabdatoare. E spectaculos sa vezi (si aproape sa simti) cu cata putere curge apa printre portile din piatra. Abia ne-am miscat de acolo, era atat de linistitor sa privesti lacul printre razele soarelui de dimineata. Se parea ca vremea tine cu noi, in ciuda prognozelor sumbre care se auzeau peste tot. Urma sa aflam mai tarziu ca ploaia poate fi un major factor de stress atunci cand te afli in zone cu alunecari de teren si cand calatoresti pe langa rauri care se umfla mai repede decat o saltea pneumatica.

Cand am intrat in “tinutul manastirilor” (Bucovina), Adrian a exclamat: “Sigur nu suntem in Austria?” Peisajul era de vis, masina era una cu drumul fara pic de groapa, iar noua ne crestea inima de bucurie cand constatam ca asemenea excursie poti sa faci in Austria, Germania si…Bucovina noastra. Spre deosebire de manastirile vizitate cu o zi inainte, manastirile Bucovinene sunt ca niste cetati de aparare: maiestuoase, frumoase si semete, copii fidele ale personalitatii lui Stefan cel Mare. Am ramas uimita de amplasarea lor, de grandoarea pe care o emana si de felul in care sunt intretinute pe interior de catre maicutele si preotii care traiesc in ele. Si, mai mult decat un lacas de cult, ele sunt dovada vie a faptului ca, in acest tinut batut de soarta cu inundatii si seceta greu de suportat, credinta este bunul cel mai de pret pe care il au locuitorii lui. Cea mai frumoasa a fost, de departe, manastirea Sucevita: are cea mai frumoasa gradina pe care am vazut-o vreodata, iar sentimentul pe care il ai cand intri e unul de liniste si pace, asa cum n-am mai simtit de mult timp.

Urma sa mergem la manastirea Voronet, insa codul rosu de furtuni si inundatii s-a dovedit a fi real. Drumul spre Suceava a fost unul dintre drumurile cu cele mai mari emotii traite vreodata. Asta pentru ca in urma noastra, la maxim 50 de metri in spate, se afla Roxana, pe un Suzuki, in plina furtuna. Si, daca ploaia nu era de ajuns, alunecarile de teren si iesirea raurilor din albie au fost alte motive de ingrijorare pentru femeia extraordinar de hotarata sa ajunga cu bine la Suceava, alaturi de noi. Ne-a dovedit ca poate sa isi conduca motorul in ciuda faptului ca a intalnit soseaua surpata sau plina de apa si pietre de rau, cu calm, rabdare si perseverenta. Eu i-am devenit fan pe viata, pentru ca ador femeile puternice, iar ea a avut o tinuta si o atitudine demna de invidiat.

Azi a fost penultima zi a excursiei, in care am pus piciorul pentru prima data in dulcele targ al Iesilor. Si, pentru ca deja incep sa ma simt ca Seherezada, povestea asta v-o continui maine seara

Ziua de duminica, a doua a calatoriei prin Tara Moldovei, a inceput, din nou, foarte devreme. La ora 8 eram deja in holul hotelului, cu mic-dejunul luat, cafeaua bauta si gata pentru alte (re)descoperiri. Vremea parea a nu tine cu noi, afara era o ploaie mocaneasca de parca ne aflam in octombrie, nu la sfarsit de iunie.

Am luat-o, incet si cu timp, spre Cheile Bicazului. Daca n-ar fi plouat asa tare, cred ca as fi stat numai cu aparatul scos prin geamul masinii. Adevarul e ca peisajul era destul de sinistru, toata ploaia aia, in combinatie cu raul de langa sosea imi dadea o stare de neliniste destul de apasatoare. Era ceata peste tot, insa senzatia ca vedeam ceva spectaculos nu m-a parasit deloc. Am vazut si Lacul Rosu, la fel de trist sub ploaie, inconjurat de aceeasi ceata care ne-a insotit pana aproape de ora amiezii. Nu se mai vedeau nici trunchiurile copacilor iesind din lac, iar peisajul mi-a dat aceleasi frisoane usor nelinistitoare.

Urmatoarea oprire a fost la Castelul Cnejilor. Mi-a placut, mult de tot. Mai ales ca iesise si soarele, iar ruinele vechii cetati sunt maiestuoase cand sunt imbracate in razele calde de soare mult dorit. Ce sa mai spun de drumul pana la castel, din nou am avut parte de peisaje superbe, plus am gasit in satul Corbu o casuta care ar putea fi perfecta pentru cei 7 pitici ai Albei ca Zapada.

Distractia maxima a fost la rezervatia de zimbri “Dragos Voda”,unde am gasit o placa explicativa despre istoria zimrilor din Romania. Cititi de pe poza de pe Picasa, noi am ras bine de numele date bietelor animale. Mai trist a fost sa vedem ursul inchis intr-un spatiu mult prea mic pentru gabaritul lui si, din cauza asta, eu n-am fost de acord cu “sloganul” rezervatiei, care e ceva de genul: “Vii ca turist, pleci ca prieten”. Mda, sigur.

Manastirile Agapia si Neamt au fost urmatoarele in traseul nostru. Nu-s prea bisericoasa din fire, asa ca tot ce am facut la aceste manastiri a fost sa ma dau jos din masina, sa fac niste poze si sa fumez o tigara in asteptarea celor care au vrut sa viziteze mai mult. Insa rabdarea mi-a fost rasplatita, pentru ca, dupa ce am lasat in urma manastirile, am ajuns la Cetatea Neamtului. Am urcat de mi-a iesit pe ochi (iar coborarea a fost de-a dreptul un chin), insa a meritat tot efortul. Cetatea e mai mult decat spectaculoasa, iar panorama iti ia rasuflarea. Mi-a placut ca e restaurata si ca s-a incercat o refacere a catorva tablouri de pe vremuri: camera de taina, inchisoarea sau camera ostenilor sunt doar cateva dintre ele.

Pentru ca manastirea Varatec s-a aflat in drumul nostru inapoi spre Piatra Neamt, am mai avut si acolo o oprire scurta si apoi ne-am indreptat spre lacul de acumulare de la Cuiejdel. Pe drum, am trecut printr-un sat atat de frumos incat nici n-am fost in stare sa fac poze, atat eram de absorbita de ceea ce vedeam in jur. Bine, adevarul e ca si drumul era destul de neprietenos (in sensul ca au fost unele portiuni in care drumul era la fel de lat cat era si masina, iar pe o parte ne astepta raul involburat; norocul nostru ca eram cu un SUV Mercedes), asa ca am fost preocupata sa stau crispata. Din pacate, entuziasmul ne-a fost taiat de alunecarile de teren din ultimele zle, care au surpat drumul forestier care ducea spre lac. Asa ca, va dau un link cu cateva poze gasite pe net, sa nu-mi fie numai mie ciuda ca n-am ajuns acolo.

Of course, am ajuns la hotel obositi si incantati, pentru ca Moldova noastra e spectaculoasa. Iar maine o sa mai povestesc o zi plina de aventuri si minuni.

In momentul asta sunt la finalul zilei doi din “Redescopera Romania”- excursia prin Moldova. Sunt obosita, ma dor picioarele, dar traiesc o incantare greu de descris. Stiu ca nu pot sa descriu nici macar a mia parte din ceea ce am vazut, iar cele cateva poze vor mai completa doar putin din particica de tara prin care tocmai am trecut.

Ziua de sambata, prima a excursiei, a inceput devreme, foarte devreme. La ora 7, mai exact. Dupa ce ne-am adunat in formatie completa (Adrian si Bobby m-au cules, apoi am luat-o pe Corina, iar ultima oprire a fost la Ana; cu Mugur ne-am intalnit la Petrom-ul de la intrarea din Urziceni), am luat-o incet spre prima noastra orpire de pe traseu: Vulcanii Noroiosi (Paclele Mari). Ne-am noroit putin, plouase destul de tare si eu era chiar sa cad, la un moment dat, ca ma speriase un nene care striga spre mine sa nu merg drept spre vulcanul scuipator, ci sa fac un fel de ruta ocolitoare. Drumul pana acolo si cateva poze cu noroaiele, puteti vedea aici.

Incantati ca niste copii, am plecat sa vedem “focul viu” din Andreiasul de Jos, adica aglomerarea de gaze naturale care pastreaza un foc in price conditii. E ciudat sa vezi un foc care iasa din pamant si care ramane aprins oricat de tare ar bare vantul. Iar peisajul vazut de acolo de sus iti taie, pur si simplu, rasuflarea. Luati de priviti poze si iertati-mi nepricepera in a fotografia frumuseti ca astea.

Desi prima parte a zilei a fost insorita, in drumul nostru spre Conacul Crupenschi a inceput ploaia. O ploaie marunta, deasa, care ar fi trebuit sa ne mai taie din elan. Ei bine, n-a fost chiar asa, pentru ca Adi are o mica obsesie (minunata, daca e sa ma intrebati pe mine): conacele si castelele cat de poate de vechi. Drept urmare, ne-a dus la conacul asta, din comuna Podoleni (Neamt) si care are un farmec aproape imposibil de descris. Singurul nostru regret a fost ca a plouat atat de tare incat n-am putut sa-l vizitam mai pe indelete. Mi-am ferit aparatul de ploaie, cat am putut, si am reusit sa fac cateva poze dragute.

Cand am ajuns in Piatra Neamt, m-am indragostit instantaneu de oras. E frumos, padurea de pe munte e superba, iar restaurantul Noir la care am mancat a incheiat o zi de vis. Prima din cinci. Abia astept sa povestesc cum am vizitat Cetatea Neamt si cat de aproape am fost sa vad cel mai mare lac natural de acumulare din tara.

Acelasi PS: E tare frumoasa Moldova asta…