Trebuie sa va povestesc despre cele doua zile de vis. Urmeaza si o a treia, maine, dar atatea lucruri minunate s-au intamplat, incat trebuie sa incep sa le scriu, sa nu le uit.

Trebuie sa va povestesc despre avionul de jucarie care ne-a adus pana aici si despre calatoria de deasupra norilor. Mai am povesti despre plimbarea din prima zi, un fel de preview al zilei de azi, in care ghid ne-a fost Gogu Kaizer.

Nu se poate sa nu va povestesc despre cat de misto e restaurantul lui Copolovici. Si nu pot sa nu relatez cum am vazut eu concertul Aerosmith.

As vrea sa pot povesti cat de frumos e Palatul Cotroceni si cate povesti-barfe istorice am aflat de la ghidul nostru (o femeie absolut misto, cu un incredibil talent de a povesti), insa ala e un loc pe care trebuie sa il vezi ca sa il intelegi.

Am ajuns sa vad monstruoasa Casa a Poporului, cu salile ei imense si candelabrul de 5 tone. Am vazut si moroseni, cantand si dansand in Muzeul Satului, la un festival al lor. Am cunoscut oameni, am ras si am mers pana mi s-au umflat picioarele.

Cand am crezut ca sunt gata sa inchei ziua asta, Cristina Bazavan mi-a spus ca mai sunt niste locuri pe care ar trebui sa le vad. Si, impreuna cu Minxiee si Tomata, am facut poze si ne-am minunat in hotelul in care sunt cazati presedintii de state si vedetele, atunci cand vin in capitala. Ah, ce povesti minunate am auzit…

Am vazut Arenele Romane si m-am plimbat pe strada Mantuleasa a lui Eliade; am depanat povesti secretoase la sediul Tabu, am mancat cea mai buna inghetata si am declarat ca am avut cea mai frumoasa zi din ultimii patru ani.

Multumesc

De vreo doua luni incoace (poate mai bine) tot vad pe Twitter up-date-uri de la Sabina Cornovac, care incearca din rasputeri sa stranga niste bani pentru o fetita ce are nevoie de o proteza la mana.

A mica n-are nici doi ani inca. Ii va implini pe 15 iulie. S-a nascut fara antebrat si mana dreapta si inca nu-si da seama ce greu ii va fi fara o manuta. Dar parintii ei incearca sa stranga bani pentru proteza si are nevoie de 185.ooo de euro, o suma imposibila.

De ce scriu desi am spus ca nu ma mai implic in campanii umanitare singulare? Pentru ca o admir pe Sabina cu toata fibra mea. E singura, pe online (o mai ajuta Chinezu din cate imi dau seama, dar ce pot sa faca doi oameni) si lupta, in ficare zi, sa adune leu peste leu, pentru piticania aia faina care vrea o viata normala.

Eu nu va spun sa donati, v-am chemat de cateva ori si ati sarit in ajutorul celorlalti mai mult decat as fi crezut. Va spun doar sa-i cititi povestea si poate sa mergeti la vreun spectacol organizat pentru ea. Ca de exemplu Salsa Champions League, din Bucuresti, 22 mai, terenul Voinicelu. Aia care puteti merge. Ca s-ar bucura multi sa va stie pe acolo, mai ales parintii Ioanei, ca ea e prea mica sa-i pese.

Imi pare rau ca Ioana nu mai are parte de aceeasi desfasurare de forte ca Daniel. Dar, nu-i putem ajuta pe toti, oricat ne-am stradui. Insa, poate mai dam un telefon la o linie speciala pentru donatii, mai punem 10 lei intr-un cont…orice leu conteaza.

Poate mai putem o data…impreuna

Imi vin gandurile de-a valma si lacrimile nu se opresc. De alaltaieri aud intr-una : « Tu, nu mai plange, ca vine Mile si-ti trage doua peste cap de nu te vezi ! » Ca asa era el : ne injura si ne facea prosti pe toti daca nu intelegeam ca el iubeste viata si isi asuma toata hotararile pe care le ia.

Cand Dumnezeul meu a hotarat sa o ia de langa mine pe cea care mi-a fost a doua mama, aveam 20 de ani. Neimpliniti. Imi facusem planuri sa il duc pe prietenul meu de atunci sa il cunoasca, sa-mi spuna ce crede si sa barfim amandoua despre ce inseamna sa devii femeie. Sa radem si sa fumam in timp ce bem un Garrone alb, iar el va fi nevoit sa treaca proba de foc cu sotul ei, ursuz si cu o inima de aur ascunsa in ambalajul indiferentei. N-am mai apucat sa fac nimic din toate astea si imi amintesc ca ultima oara cand am vorbit cu ea, i-am strigat din hol : « Nu mai vin sa te pup, fug ca pierd trenul, ne vedem dupa operatie ! »

Am revazut-o, intr-un cosciug. Tata (era sora lui) a venit la mine si mi-a spus ca nu e machiata, « cum sa plece nemachiata ? ». Mi-am luat rujul care semana cu al ei, creionul dermatograf albastru, pensula si fardul de obraz si am aranjat-o fara teama, doar cu gandul ca oamenii trebuie sa o vada asa cum era : aranjata tot timpul, cocheta, femeie…

Acum, s-a dus Mile. Un om care, in putinul timp pe care l-am petrecut impreuna, a reusit sa ma faca sa ma simt de parca l-as fi cunoscut dintotdeauna. Cald si de o bunatate care ma enerva, pur si simplu, pentru ca imi era atat de greu sa cred ca exista pe lumea asta un om care se bucura ca un copil atunci cand facea un bine cuiva. El si Ramona erau o familie asa cum mi-am dorit si eu sa am, intotdeauna : pusi pe glume tot timpul, devotati unul altuia si purtand in ei o iubire atat de mare incat se vedea de la o posta.

Mile e la ingeri si face ordine in Rai. Ieri, la inmormantarea lui, aveam senzatia ca ne priveste dintr-un fotoliu, de sus, cu un coniac intr-o mana si cu un trabuc in cealalta. Va fi singurul inger viciat care ii da palme dupa ceafa lui Sf. Petru, reorganizand Poarta Raiului. Ca asa e Dumnezeu : un egoist care se inconjoara de elite si ne lasa pe noi sa traim langa oameni care nu fac nici cat o ceapa degerata. Isi ia la El tot ce e mai bun si mai frumos in lumea asta

Dormi in pace !

Acum ceva vreme, Andreea imi dadea o leapsa in care ma punea sa raspund la urmatoarea intrebare:

„…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?”

La vremea respectiva, eram convinsa ca raspunsul meu era asta: sunt un om al faptelor, imi place sa arat mai mult decat sa spun, as renunta la scris daca as avea o camera video pe care sa imi inregistrez gesturile, mimica fetei, rasul si atitudinea. Eram convinsa ca as spune pas cuvintelor, ca le-as lasa sa moara, sa putrezeasca, si m-as bucura de ceea ce pot transmite altfel.

De doua saptamani incoace vad puterea cuvintelor. Pagini intregi scrise pentru ca un om sa aiba o sansa la viata. Articole lungi, pe multe, foarte multe bloguri sau ganduri de bine exprimate in 140 de caractere, pe Twitter. Oameni care n-au avut ocazia sa vada omul Daniel Raduta, dar au simtit disperarea lui din cuvintele scrise pe pagina proprie sau transmise mai departe de altii. Cuvintele au mobilizat oameni si au adus muntele la Mahomed, au transformat imposibilul in posibil si au adus speranta in sufletul unui om macinat de boala, de ganduri si de temeri.

Am simtit si aseara impactul unor cuvinte care m-au zdruncinat si m-au facut sa sufar, desi mi s-a spus ca le-am inteles gresit. Doar niste cuvinte, aranjate intr-un anume fel, m-au clatinat si mi-au taiat din elanul pe care incepeam sa il simt vizavi de o anumita chestie.

Mi-am dat seama ca fara cuvinte n-as putea trai. As fi seaca, fara sens, fara noima, fara scop. N-as putea face lucruri, n-as putea sa mobilizez oamenii sa fie mai buni. Ma bucur ca le am si sper sa nu fie niciodata nevoie sa le ingrop.

Cateodata ma gandesc ca am inceput sa am prea multe momente in care ma simt normala printre nebuni. Evident, ceilalti sunt nebuni, nu eu. Normalitatea mea se transforma, incet incet, in zid de beton, care ma rupe de lume.

Vreau sa iubesc, incerc sa fac asta si, totusi, parca ma retine ceva. Am momente cand ma simt redusa la un prezent pe care nu mi-l doresc, am zile in care incercarile care vin peste mine sunt coplesitoare. Bantui, bajbai, insa o fac cu siguranta femeii care a trecut prin atatea, incat stie sigur ca nimic n-o mai da jos de pe picioarele lungi.

Traiesc clipe, mintea mea faureste un viitor pe care il doreste si nu stie daca il vrea. Coplicat? Deloc, doar un joc de cuvinte. Viitorul asta inseamna compromisuri si certitudini pe care n-am nici cea mai vaga idee daca mi le pot asuma, cu toata linistea din suflet pe care o simt acum. Caci, in toata nebunia mintii mele, un val de liniste si serenitate s-a asternut, doar ca sa-mi arate ca imi fac griji degeaba si ca inima trebuie ascultata.

Sunt omul care sta in umbra, in ciuda firii mele expansive. Sunt femeia care prefera discretia absoluta, fara sa ia in seama faptul ca, datorita felului in care isi ascunde oarecum statutul, isi pericliteaza sanatatea relatiilor cu cei din jur. Si adun frustrari, pe care mi le exprim in cele mai neportivite momente. Ajung sa ranesc si sa rabufnesc pe cei dragi, pentru ca aceste frustrari imi alimenteaza neincrederea in mine si in ceea ce sunt.

Nu stiu ce s-a inteles din cele de mai sus. Poate ca nimeni nu trebuie sa inteleaga nimic. Poate ca aici si acum am spus totul. Poate ca femeia puternica nu stie sa fie puternica decat in fata raului, iar in fata binelui ajunge sa se dezechilibreze pentru ca nu stie sa-l primeasca in suflet, nu se poate adapta la ideea ca, totusi, exista lumina si tocmai a gasit-o. Poate…

I’m confortably numb. Pe bune.

Weekend placut!

Cred ca am scris si am sters de o suta de ori. Am atatea subiecte in minte, dar nu ma hotarasc sa scriu despre nici unul (sa nu va aud ca nu stiu sa scriu romaneste, mi se pare o penibilitate absurda noile reguli cu “niciun, nicio”).

Motivul pentru care am unele retineri (bine, multe retineri) este ca blogul asta este deja citit de foarte multi oameni. Ma bucura nespus de mult lucrul asta, asta inseamna ca voi considerati ca merit cateva minute, zilnic, din timpul vostru. Pe de alta parte, dilemele cu care ma confrunt zilnic (prin actiunile proprii sau prin intermediul altora) nu mai pot fi expuse aici, la sueta, pentru ca sunt oameni care n-ar vrea sa-si citeasca povestile intr-un spatiu public.

Totodata, am observat ca eu n-am probleme. Cel putin nu unele pe care as vrea sa le impartasesc aici, pentru ca rezolvarile lor stau doar in mine si in felul in care imi coordonez actiunile. In afara de problemele de sanatate, despre care nu scriu pentru ca nu vad sensul, n-am chestii majore. Insa, in jurul meu, sunt tot mai multe persoane care fac tot felul de chestii care, din punctul meu de vedere, par desprinse dintr-un vis de ala absurd, in care se intampla chestii fara legatura intre ele. O femeie care iubeste doi barbati pentru chestii diferite, un barbat care nu-si poate continua viata fara sa se blameze de esecul casniciei lui, un alt barbat care nu poate sa-si lase in urma vechea relatie pentru ca inca o considera pe acea femeie ca fiind cea mai potrivita pentru a-i sta alaturi, o alta femeie care inca se adapteaza la statutul de mama, desi asteapta al treilea copil si asa mai departe.

Oamenii astia fac parte, mai mult sau mai putin, din viata mea. Cu unii am contacte zilnice, cu altii mai sporadice. Problemele lor apasa greu pe umerii mei pentru ca sunt omul care ii incurajeaza oricat de des poate. Ma bucur sa stiu ca sunt un fel de stalp pentru ei, desi am senzatia ca nu le mai fac fata, cateodata. Aseara, de exemplu, am iesit sa ma plimb cu masina, sa ascult muzica si sa-mi pierd din ganduri. Am sfarsit prin a vorbi la telefon cu un prieten si, de la starea futirisita in care ma aflam, am trecut la rasete si nostalgie, ceea ce inseamna ca oamenii astia stiu sa dea la fel de mult pe cum cer.

Si, de fapt, aici vroiam sa ajung. Ca oricate probleme ar avea ei, cei din jurul meu, stiu ca o sa-si gaseasca o rezolvare si ca starea asta apasatoare prin care trec, va ajunge la un sfarsit. Pana atunci ii sustin offline, cu toata dragostea mea, desi am simtit nevoia sa ma exprim si aici. Asta in cazul in care vreunul dintre ei se indoieste, iata, au dovada scrisa ca le sunt alaturi

Pe 1 octombrie a fost ziua internationala a muzicii. Banuiesc ca nu trebuia neaparat sa stiu de ea, avand in vedere ca io o sarbatoresc in fiecare zi. Pe ea, MUZICA.

Onorand cu drag leapsa de la Sirb, impart cu voi o melodie care imi da o stare de bine de cate ori o ascult. Sper sa va placa.

O dau mai departe cui vrea s-o ia. Sunt curioasa de gusturile voastre in materie de muzica. Poate mai descopar muzica noua, prin voi

In dimineata asta frumoasa si friguroasa de septembrie, luni, n-o sa va scriu despre cat de impiedicata am fost, din nou.

N-o sa va scriu nici despre ce-am facut in weekend, ci doar o sa va spun ca am facut ceva pentru mine, mi-am pus un fel de alifie pe suflet

Dar o sa va dau sa ascultati o melodie superba. Ma doare la banana ca nu va place Horia Brenciu. Ca nici mie nu-mi place, dar piesa asta chiar merita ascultata.

Pentru ca Andrei m-a incantat de-a dreptul aseara, cu melodia lui cantata de cateva generatii fara sa-si piarda din farmec si pentru ca m-am trezit de dimineata cu melodia asta cantandu-mi in creierii capului, va prezint “Mack the Knife”. E o ordine oarecum cronologica, iar melodia e pur si simplu addictive.

Wonderful!!!