Imi deschid eu azi messengerul, si gasesc acolo urmatorul mesaj:

“buna seara…imi cer scuze daca deranjez…am gasit id-ul pe blogul tau…si iti scriu pentru a-ti multumi.Unul din posturile tale mi-a salvat relatia de cuplu o seara buna si multumesc inca o data.”

Si eu as vrea ca persoana care mi-a scris sa stie ca eu ii multumesc, din suflet, pentru ca m-a facut sa ma simt atat de importanta pentru cineva. Si ca nu e degeaba tot ce scriu aici…

Daca e adevarat sau nu, asta e mai putin important. Multa fericire, cititorule

E sambata la amiaza, sunt la birou, dar gandul mi-a zburat. Mi-as dori sa stau pe o terasa, undeva la munte, invelita intr-o patura, sa-mi beau cafeaua si sa ascult piesa asta over and over again…. Weekend minunat!

John Lee Hooker with Santana - The Healer

A inceput asfixierea. Vin sarbatorile de iarna si tot producatorul de diverse chestii trage tare sa-si scoata parleala pe tot anul. Oferte, promotii, cadouri, concursuri si alte cele ne invadeaza televizoarele, strazile, calculatoarele, locurile de relaxare. Magazinele sunt decorate care mai de care cu beculete, stelute si coroanite de brad, iar pe la boxe se aud colinzi sau evergreenuri de Craciun. Deja oamenii se intreaba unii pe altii: ce faci de sarbatori? dar de revelion?

In curand va incepe goana dupa mancare. Magazinele vor fi pline de oameni care vor alerga ca disperatii de la raion la raion, cumparand mancare pe care o vor arunca dupa ce trece Craciunul. Si pe care o vor cumpara din nou, doar ca s-o arunce dupa ce se termina petrecerea de An Nou. Pentru ca la asta ii sta romanului mintea, sa se ghiftuiasca, sa-si puna pe masa de tot felul (despre care stie sigur ca nu le poate manca) si apoi sa ajunga la spital din cauza mancatului excesiv.

Incerc sa regasesc atmosfera sarbatorilor, placerea de a cauta cadouri pentru cei dragi, sentimentul de nerabdare pe care il aveam gandindu-ma ca voi impodobi bradul impreuna cu familia mea, dar nu reusesc. Pana si vremea de afara parca se incapataneaza sa-mi arate ca timpurile s-au schimbat. In loc sa ninga, ploua de rupe. Si parca nici la cadouri nu ma mai gandesc.

Primul cadou de la Mosu’ de care imi amintesc, a fost o pereche de patine. Albe, din piele, noi (!!!), cu lama ascutita si lucioasa. Eram inlemnita, nici nu stiam cum sa reactionez, am sarit la tata si l-am strans in brate, pe mama la fel, dar momentul a trecut repede, pentru ca vroiam sa incerc patinele cele noi. Atunci, nu mai suporta amanare. Era, cred, 7 dimineata, in ziua de Craciun. Tata, bietul de el, n-a avut ce face decat sa se imbrace si sa iasa cu mine pe strada. Atunci nu erau atatea masini si puteam sa “ma dau pe gheata” in voie. Nici nu stiu cate vanatai mi-am facut in incercarea mea de a invata cat mai repede sa stau “copacel” pe patinele mele cele noi. Am purtat patinele alea timp de cateva ierni, pana cand tata mi-a spus ca ar trebui sa-mi taie piciorul ca sa-mi mai intre in gheata

“Am 29 de ani. Sunt casatorita cu un barbat minunat si impreuna avem un baietel de un an si jumatate. Il iubesc mai mult decat imi iubesc viata. Viata care n-a contat pentru mine, decat ca sa-i fac lui, copilului meu, bine.

Pana acum n-am facut altceva decat sa muncesc si sa incerc sa ma bucur de tot ce ma inconjoara. Cand eram in a patra luna de sarcina, am ajuns la spital, cu colica renala. Aveam cateva pietre care imi impiedicau un rinichi sa functioneze normal. Cu dureri si probleme, am reusit sa duc sarcina la bun sfarsit, desi doctorii erau destul de sceptici si, intre timp, rinichiul era total nefunctional. Am nascut baietelul, am facut si operatia mult asteptata, dar la cateva luni dupa aceea m-am trezit, din senin, cu o tromboflebita care aproape mi-a curmat viata. Tratamente, chinuri, stress..am trecut si peste asta. In primavara acestui an mi-am descoperit un chist la san care mi-a dat peste cap intreaga existenta. Am asteptat biopsia de dupa operatie cu sufletul la gura. Rezultatul a fost negativ: nu era tumora, era doat lapte calcifiat din cauza intreruperii lactatiei.

Am crezut ca am scapat de probleme. Mi-am reluat munca mai cu sarg decat o facusem pana acum, am dedicat tot mai putin timp familiei si prietenilor, m-am concentrat pe cariera mea, care inflorea.

Azi am fost din nou la un test de rutina. Mi-au descoperit o tumora la celalalt san. Dintr-o data, munca nu mai pare atat de importanta. Orele petrecute departe de familie mi se par acum mult prea multe. Ma voi opera din nou, voi astepta rezultatele altei biopsii, sperand ca nu e nimic grav.”

Concluzia? Nu asteptati sa va doara ceva. Mergeti la doctor, doamnelor. Controlati-va sanii, faceti o mamografie pe an. Petreceti timp cu cei dragi, lasati munca in exces. Timpul nu se intoarce la voi.

Eram in Timisoara de cateva zile si deja nu-mi mai gaseam locul. Vroiam sa muncesc, sa ma simt utila, sa nu mai stau pe capul prietenilor mei. Eram un om fara trecut si fara viitor, vedeam un zid si in spatele meu si in fata mea. Cat am plans in zilele alea, nu cred ca am plans adunand toate lacrimile vietii mele. Poate ca de aia acum nu mai plang deloc. more…

Da, prietena mea de suflet vroia sa ma salveze din nebunia pe care singura mi-o creasem: alcool, cluburi, munca multa. Nici eu nu stiam cat o sa mai rezist, iar ea ma chema necontenit la Timisoara. Aveam nevoie de un sprijin, de un om care sa ma scoata din mocirla, simteam nevoia unui suflet langa mine, ultimul an de casnicie si golul de dupa divort imi erau de ajuns si nu mai vroiam sa fiu singura. Asa ca, pentru a doua oara in viata mea, m-am indragostit de un barbat puternic si sigur pe el. more…

Si cum ziceam in postul anterior, iubitul meu se vedea pus in situatia de a-si infrunta oarecum trecutul, de a accepta in sanul familiei femeia care nu cu mult timp in urma ar fi trebuit sa-i devina sotie. Nu mai trebuie sa spun cum ma simteam eu, parca-mi cazuse cerul in cap, mi-era teama de trecut, prezent si viitor in egala masura. Cine a iubit vreodata, stie la ce ma refer. N-am prea avut incotro, a trebuit sa-mi ascund undeva intr-un colt gandurile marsave pe care le nutream in prezenta domnisoarei in cauza si sa ma comport cat de civilizat pot. Am si reusit, in ciuda faptului ca, de cate ori ne intalneam in familie plutea un fel de jena prin aer de stateau toti cu capul in jos. Eu nu, n-aveam de ce. more…

Sunt momente in care chiar imi pare rau ca nu locuiesc in Bucuresti, iar evenimentul pus la cale de Cabral este unul dintre acele momente. Daca ma citeste cineva din Bucuresti si inca nu stie de eveniment, ar fi bine sa mearga. Ca doar unde mai poti sa te simti bine si sa si ajuti in aceeasi masura?

Pentru ca starea generala ciudata nu vrea sa ma paraseasca, pentru ca la postul anterior am primit cateva comentarii care mi-au adus bucurie, as vrea sa povestesc cititorilor mei (si prietenilor, pentru ca sunt cativa care ma citesc) de unde am eu incrancenarea asta cateodata dusa pana la absurd. Ca si asa se poarta dezvaluirile despre viata bloggerilor. more…

M-am trezit cu greu, am aruncat un ochi pe fereastra si norii plumburii mi-au dat instant o stare de nervozitate combinata cu o depresie de zile mari. Era cat p-aci sa ma bag din nou in pat si sa mai trag un puisor de somn de vreo ora-doua. Am rezistat tentatiei si m-am tarat inspre ibricul de cafea, blestemand luna lui noiembrie, care nu mi-a placut niciodata. Ploaie, cer mohorat, gri si cate putin mov inchis, perioada preferata a lui Bacovia - nihilistul si deprimatul continuu.

Nu pot sa ma adun nici acum, am tot citit la bloguri pana mi s-a urat, mi-am trimis mailurile importante si ma tot uit la programul zilei de azi, care mi se pare mult prea incarcat. Am luat si o decizie foarte importanta azi, in viata mea personala. Si mi-a fost greu, dar am facut-o, iar acum ma simt ciudat si sper doar sa fi facut bine…

Si totusi, ma apuc de treaba serios. Si o sa-mi bag piciorul in norii astia plumburii, exact asa cum am facut de cand ma stiu