Nuţa
Nuţa era o femeie blanda. O cunoscusem cand era deja batrana, cu bataturi in palme si fruntea brazdata de riduri. Avea corpul putin diform, de la greutatea care era putin peste limita unui corp sanatos. Dar ce sa fi stiut Nuţa despre sanatate si viata fericita, cand ea nu stia foarte bine pe ce lume se afla.
Mintea ei era a unui copil de 7 ani; un copil care nu fusese dus nici la gradinita, nici la scoala, ca doar nu putea nimeni sa se inhame la a invata un “retardat” sa citeasca, sa scrie cateva litere sau sa mearga singura sa cumpere o paine. Sau macar sa vorbeasca mai clar. Ba mai mult, fusese o povara pentru toti, mai ales ca nimeni nu se astepta sa traiasca mai mult de varsta majoratului.
S-a incapatanat sa traiasca asa cum nu voiau toti ceilalti. In naivitatea ei, in puritatea sufletului, a dat inapoi numai iubire, grija si bunatate. Ei o certau, ea ii iubea. Atata lucru stia, ca noi o ajutam sa duca o viata decenta, desi viata ei numai decenta nu era. Munca la camp (ca avea putere), munci usoare (si multe) prin casa, munca si iar munca.
Se trezea dimineata inaintea tuturor si statea, cuminte, pe marginea patului, pana se mai trezea cineva. Nu voia sa deranjeze pe cineva. Cu mintea ei de copil de 7 ani, nu bea apa seara deloc; sa nu cumva sa aiba nevoie sa se trezeasca peste noapte si sa mearga la baie, asta insemna ca face zgomot, ca deranjeaza.
As fi vrut sa am mai multa minte atunci, la 14 ani. Eu n-o certam, dar nici nu-mi pasa ca o cearta altii. O iubeam, eram “aurul” ei (asa-mi zicea, datorita parului foarte blond), incercam s-o mai invat sa-si tina bine lingura in mana, sa-si mai taie cu cutitul cate o carne mai moale. Uneori ii citeam din “Povesti nemuritoare” si atunci puteam sa jur ca intelege tot ce-i spun, intelege cu claritatea unui om matur si intelept. Dar as fi vrut sa-i spun, macar o data, ca ii multumesc pentru plimbarile lungi prin curtea larga, cand ne purta de mana, pe mine si pe sora-mea (care abia putea sa mearga), povestindu-ne lucruri in limba ei de copil batran.
M-a invatat sa nu rad de nimeni, niciodata. Mai ales de cei inceti la minte. Sa nu ma cred mai buna decat restul doar pentru ca am doua maini, doua picioare si un creier, toate functionale. Sa muncesc fara sa comentez. Sa inteleg ca “handicapat” nu e o injuratura. Sa nu pun la suflet rautatile celor ce nu inteleg ca a rade de numele sau de infatisarea fizica a cuiva nu e un semn de superioritate.
Cand intalniti un om altfel decat voi, opriti-va putin si dati-i o mangaiere sau spuneti-i o vorba buna. Oamenii astia poarta in ei mai multa iubire decat vom intelege noi, astia “intregi”, vreodata.
Foto: Old Woman by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)
Tweet
Foarte frumoasa povestea ta, mi-a amintit de o matusa de-a mea ”retardata”, dar si de o intamplare care m-a marcat. Am fost in vizita la o casa de batrani de pe langa Iasi in cadrul unei actiuni caritabile. Am intalnit acolo o femeie care nu parea sa aiba mai mult de 40 de ani si suferea de Sindrom Down. Cand m-a vazut, a venit direct la mine, m-a luat in brate si m-a strans tare, tare, de parca ne cunosteam de-o viata. Mi-a spus ca seman foarte bine cu fetita ei si m-a mangaiat pe fata exact cum isi mangaie mamele copiii. M-a intrebat daca as vrea sa o cunosc pe fiica ei si cand am raspuns ca da, m-a luat de mana si m-a dus la patul ei, de pe care a ridicat o papusa si mi-a spus: Uite, ea e fetita mea, nu-i asa ca e frumoasa? Am strans-o in brate foarte tare atunci, mi-a ramas in suflet privirea ei plina de drag si de inocenta. Era orfana, nu avea pe nimeni, mi-au spus doamnele de la casa de batrani. Niciodata oamenii astia nu sunt pretuiti indeajuns, desi ei iti pot face viata mai luminoasa uneori.
Ce poveste emotionanta, Gabi. Multumesc pentru impartasire
La rimul cabinet unde-am lucrat, am avut un pacient cu Sindrom Down. Avea vreo 40 de ani, venea singur de fiecare dată. L-am văzut de câteva ori, doar la control.
Când i-am spus că plec la alt cabinet, fiindcă ne mutăm, i s-au uplut ochii de lacrimi și m-a luat în brațe.
Mi-a fost și mie drag de el înapoi și-l admir și astăzi când îmi amintesc cum avea singur grijă de el, mult mai bine decât mulți alții cu toți cromozomii la loc.
*la primul cabinet și *umplut ochii
Copila draga, mie uneori mi-e rusine de cat de putina iubire ofer, in comparatie cu oamenii astia. Oricum, cu putina grija, pot fi invatati sa aiba grija de ei; odata ce inteleg niste lucruri, sunt de o suta de ori mai responsabili cu ei si cu ceilalti decat suntem noi, astia “normali”.