Vineri seara am fost la Vama, in The Note. Nu singura, ci cu bloggeri, of course, ca nu se mai intampla nimic in orasul asta fara ca bloggerii sa fie prezenti. Amin.

Nu pot vorbi despre concertul Vama fara sa vorbesc despre The Note. Nu pot vorbi despre noul The Note fara sa vorbesc despre concertul Vama, pentru ca la deschiderea oficiala n-am mai ajuns, ceea ce inseamna ca impresia din seara de vineri e singura pe care o posed.

Asadar, despre club. E la fel. La fel ca acum doi ani, au inteles ca a pune barul in mijlocul clubului nu a fost cea mai buna idee a lor si l-au mutat la loc, pe peretele lateral. N-am observat scaunele, canapelele si mesele in detaliu, nu-i treaba mea sa ma preocupe astfel de chestii, eu incerc sa oberv oamenii si actiunile lor. Ca de exemplu, sefa de sala, sau ce-o fi, care a gasit de cuviinta sa ne ridice de la o masa pe care nu era placuta cu “rezervat”, pe motiv ca “a, am uitat s-o punem, dar toate mesele sunt rezervate”. Atunci de ce am auzit de la masa alaturata, fix cu 10 secunde inainte sa ne ridice pe noi, ceva de genul: “ridica-i pe aia si da-ne noua masa, ca m-au sunat niste prieteni ca vin incoace”. Corect, ne-am luat si ne-am carat.

Am ajuns la barul de sus, la o masa indepartata, care ne dadea ocazia sa vedem la fix matreata din capul chitaristului. Si sa ne comandam bautura de la bar, ca n-aveam ospatar acolo. Nu-i bai, barmanul e un tip foarte misto, asa ca va recomand zona aia, daca va nimeriti prin The Note, vedeti tot (dar n-auziti nimic, nici macar muzica) si va mai si amuzati cu omul de la bar.

In rest, acelasi club pe care il stim cu totii si care n-o sa aiba niciodata clientii elevati la care viseaza, din simplul motiv ca aia nu exista. Exista, insa, importantii aia care n-o sa aplaude niciodata la un concert, din simplul motiv ca aplaudatul e pentru pulime; mai exista infatuatii care se uita intelectual la toti prostii care se extaziaza la inceputul unor melodii si care, mai apoi, incep si ei sa sara, hipster-style, semn ca alcoolul a ajuns acolo unde trebuie. Insa oamenii aia pretiosi pe care ii vrea The Note o sa mearga in continuare la Opera si la teatru, pentru un concert.

Despre concertul Vama. Am trait sentimente contradictorii in timpul concertului. Cand a aparut Chirila pe scena, am avut impresia ca vad un cocalar trendinez (nush daca exista asa ceva, dar daca nu exista, tocmai l-am inventat), cu o freza scoasa direct de pe catwalk-ul de maidan (un fel de creasta de cativa centimetri, ciufulita la varfuri, pana mea, ii greu de descris), imbracat cu niste pantaloni ciudati, pareau de trening, dar avea curea la ei (?!?!?) si un fel de haina subtire, tip halat, cu cordon. Ciudat, zic.

Nu mai tin minte piesele pe care le-a cantat, nici nu le-am auzit cu trebuie din locul in care eram, insa pot sa spun un singur lucru: la un moment dat a inceput sa ma irite sensibilitatea studiata a lui Chirila, acel patos adolescentin combinat cu sarituri pe scena. Recunosc, omul e bun de show, a cantat vreo doua ore jumate (cu o pauza de un sfert de ora), timp in care n-a stat o clipa, insa s-a chinuit prea tare sa arate ca simte ceea ce canta. Plus ca satira politica nu-l prinde deloc, cu atat mai putin satira despre oamenii zilelor de azi, avand in vedere ca era imbracat dupa ultimul strigat (de durere) al modei.

Una peste alta, cred ca celorlalti le-a placut. Mai ales fetelor din fata scenei, care au simtit la propriu sudoarea fruntii lui Chirila. Erau simpatice, dragele de ele, cum incercau sa cante, dar nu mai stiau versurile, si, in tot timpul asta, nu-si dezlipeau privirile adulative de pe artistul care mai avea putin si se desfacea din incheieturi. Totusi, mi-a placut la nebunie un moment: acela in care instrumentistii trupei au dat o mostra de blues de ala vechi, fain, cum imi place mie, dar cred ca mai sunt maxim trei oameni care au observat si apreciat momentul.

Sunt curioasa, totusi, cum s-a desfasurat seara urmatore aceea in care s-au adus carti in schimbul licorilor bahice…

Bizi bizi weekend. Ce-mi plac mie zilele astea in care tre sa ajung intr-o gramada de locuri si parca vad ca nu ajung peste tot si tot o sa supar pe cineva. Mno, patasti.

Deja stie toata lumea ca in weekendul asta avem oaspeti. Denisa, Sebi, Lili, Laurentiu, Piticu (poate cu Innocente) si Tiberiu Lovin sosesc maine in Timisoara, sa bem si sa ne veselim. Iar duminica vom merge cu totii sa taiem motul de un an initiativei Verde Pentru Biciclete. Pe langa ei, mai am un vizitator din alte meleaguri indepartate (foarte indepartate, ca ultima oara cand vorbisem cu el era undeva pe Luna sau Marte; in nici un caz pe Venus).

Deseara ar trebui sa merg la concert Vama (multumesc PR-ului Vama, Carina Sava, ei si numai ei), maine seara ar trebui sa merg la blogmeetul de la Hotel Timisoara si apoi la inaugurarea anuala The Note (is multi mega curioasa de noul lor proiect).

(Ma uit la ce am scris mai sus si ametesc de cate link-uri tre sa pun.)

Maine seara, in complex, Irish Time (fostul Le Dome) are “Pijama Party” si, din ceea ce am auzit, cica o sa fie foarte misto. Au tot felul de concursuri, joace si alte chestii pentru studenti. Intrarea e moca, of course si dau si de baut (nu chiar tuturor). Bineinteles ca mi-am propus sa trec si pe acolo, tot asa, de curiozitate.

Deci, asta mi-e programul. Daca voi ati inteles ceva, e bine, ca io n-am inteles nimic. Ne vedem luni cu impresii.

Weekend placut!

Atatia oameni au fost aseara in The Note la spectacolul DeKo. 400 de oameni care au ras, s-au simtit bine si au aplaudat pana i-au durut palmele. Un cuvant pentru a descrie ce a fost acolo? Incendiar. Timisoarei i-a fost tare dor de DeKo si asta s-a vazut cand, la final, toata lumea aplauda la unison.

Si cand vezi asa o reactie din partea publicului, nu te astepti ca mai apoi, stand de vorba cu cei care au scos din casa atata puhoi de lume intr-o luni seara, sa ti se spuna ca “nu, noi nu suntem artisti; suntem oameni ca voi toti, doar ca noi stim sa radem de ceea ce ne face sa plangem; intre comedie si tragedie nu e decat o linie foarte subtire, pe care noi am invatat sa o trecem” (Costel)

DeKo, multumim, si speram sa nu mai treaca un an pana ne vedem din nou aici.