Ne..cenzuram?
Am avut acum cateva zile o conversatie extrem de interesanta cu unul dintre cititorii mei. Subiect abordat, citez: “Eu nu vreau sa supar pe nimeni si nici nu vreau sa fiu suparat pe cineva.”
Mno, cititorul in cauza e un baiat cu extrem de mult bun simt. Stiu asta pentru ca am mai avut conversatii cu el, e genul ala de om care nu uita sa salute, sa spuna “spor la treaba” si chestii de astea. Eu, pe de alta parte, sunt omul ala care, daca incepe sa lucreze, uita de tot si de toate din jurul lui. Imi mai amintesc de conversatiile incepute, dar, in general, le dau ignore din capul meu si ma concentrez pe ceea ce e important la momentul respectiv.
Offline (ca sa zic asa), sunt o persoana extrem de transanta. Ma doare la basca daca supar pe cineva cu parerile mele, cui nu-i place, sa nu o mai ceara. Am mai scris io odata despre riscurile pe care si le asuma prietenii mei cand ma intreaba chestii de genul: “iti place ce haina mi-am luat?”. Daca imi place, bine, daca nu, iara bine, ca io la fel spun si una si alta.
Si acum dezbaterea: cat e de bine sa tai in carne vie (bine, stiu sa fiu si diplomata, dar asta nu inseamna ca imi denaturez parerea) si cat e de bine sa nu polemizezi, pe motivul ca “nu vrei sa superi pe nimeni”. Considerati asta ca pe o discutie libera, spuneti ce va trece prin cap, o sa raspund la comentarii cat de rapid posibil.
Tweet
Cred ca depinde cum “tai in carne vie”. Personal, cred ca parerile sincere sunt cele mai bune, insa recunosc ca uneori le imbrac mai frumos tocmai pentru a nu rani prea tare omul de langa mine. Asta sub conditia sine qua non sa fie un om pe care il stiu si despre care imi pasa. Pe de alta parte, sunt situatii (nu imi vine in minte una particulara acum, dar e o banuiala ca exista) in care poate e mai bine sa nu polemizezi. Cum eu nu stiu “sa nu” in cazuri de genul asta tac, imi intorc frumos spatele si plec. 😀
In viata privata sunt adeptul diplomatiei dar depinde si de relatia pe care o am cu interlocutorul. Cu prietenii foarte apropiati imi permit si imi place sa vorbesc fara perdea dar in alte situatii imi impun niste bariere.
Daca este vorba de viata profesionala prefer sa fiu mai direct si nu folosesc intotdeauna bine cunoscuta regula “da, dar..” atunci cand nu sunt de acord cu ceva.
Eu sunt cam ca tine. In profesional abordez o atitudine ca atare, dar in viata personala, in relatiile personale sunt de multe ori prea dura, prea sincera, prea nediplomata. Si nici nu cred in diplomatie intre prieteni, in familie, intre cunoscuti. Si de polemizat se poate polemiza in cel mai civilizat mod, fara ca asta sa presupuna o anumita linguseala ori dat din codita. Desigur, nu e ideal cum sunt eu si am avut multe de indurat si mi-ar fi placut sa nu am unele reactii, dar pana la urma sunt multe aspecte care sunt cu doua taisuri si nu iti ramane decat sa ti le asumi.
Despre cenzura: cu cat te cenzurezi mai mult, cu atat creste riscul ca atunci cand vei izbucni – si se va intampla – sa fie extrem de neplacut. Mi s-a intamplat si asta si nu mai vreau.
@Oana, situatie: seful iti spune ca nu-ti faci bine treaba, tu ii spui ca n-ai sustinere din partea lui si ca, daca el nu face unele lucruri, tu nu iti poti desfasura activitatea. Stii ca seful ar accepta mai mult o situatie in care el iti spune si tu taci, ca el le ia personal pe toate. Ce faci?
@Victor, probabil ca toti facem asa. Dar ce te faci in situatia in care esti implicat profesional cu un om cu care ai o relatie personala? Pastrezi atitudinea diplomata tot timpul?
@Arana, problema e ca eu sunt la fel de transanta si profesional, tocmai pentru ca sa nu explodez atunci cand nu e nevoie. Stiu ca, de multe ori, am foarte mult de pierdut, dar au fost si momente in care am avut de castigat. Iar oamenii, unii (adica aia care conteaza), au apreciat franchetea mea.
Incerc sa ii explic cat de diplomat posibil si punctul meu de vedere. Pana la urma, daca nu ii spun ca am nevoie si de suportul lui, oricum nu o sa reusesc veci sa imi fac treaba cum trebuie, nu?
Si apropo de franchete fata de oamenii din jur. Toata lumea spune ca apreciaza sinceritatea. Dar mi se par ridicoli oameni carora atunci cand le spui parerea sincera (mai direct, sau mai diplomat) se supara pe tine si cred ca le vrei raul si sa nu ii apreciezi. Pana la urma, daca X imi cere parerea si eu i-o spun, nu inseamna ca parerea mea e mai adevarata decat parerea lui, sau ca il oblig sa actioneze cum vreau eu, nu?
Hello tuturor,avand in vedere ca ne este permisa noua cititorilor cate o parere,as dorii si eu sa imi expun idea.Da!,mi se pare si eu cred ca ar fi foarte ok sa terminam cu polemicile si sa “taiem in carne vie” sa ne spunem parerile chiar daca avem perfecta dreptate,in general un om cat de cat normal si rational ,nu poate intra intr`o polemica decat cu o persoana cu un nivel mai scazut decat al lui sau cel mult de nivelul lui,(cel mai destupat si mai intelept ,cedeaza la un moment dat) Noi ca fiinte trebuie sa evoluam ,zic eu,niciodata nu vom putea face asta alimentand cu polemici si cu discutii contradictorii lumea din jur.Este foarte bine sa ai convingerile tale si parerile tale sa le sustii si sa crezi in ele,nimeni nu le ia,sunt ale tale ,ale mele,ale noastre.Nu inseamna ca “ne cenzuram” daca nu intram intr-o polemica cu cel de langa mine indiferent daca am dreptate sau nu,fiecare suntem diferiti si avem pareri diferite si atunci de ce sa il supar pe ce`l de langa mine,cu parerea mea daca el o are pe a lui si asa crede ca e bine,probabil ca nu are dreptate in ceea ce afirma sau ce crede ,dar asa suntem multi.Eu cred ca altceva ar trebuii sa facem….merci mult.O zi buna,tuturor.
Oare nu ne cenzuram aproape in fiecare clipa? Nu cred ca daca ne vine un gand teribil (de genul: trainee-ul de 19 ani poarta astazi butoni la manseta, nu e un pic cam ciudat?) il rostim imediat. Nu cred ca daca ne deranjeza ceva (de genul: colegul meu de birou nu prea e prieten cu dusul, dar il cunosc de 3 luni, nu prea imi vine sa ii spun) ne manifestam imediat. Nu cred ca daca dorim o schimbare la cei de jur (de genul: colega mea draga ar trebui sa porti si altceva decat negru) o impunem imediat. Am ales voit 3 exemple neutre, legate de infatisarea exterioara pentru ca chiar si cu ele ne este greu sa ne manifestam. Sunt de fapt parte a unei societati cu cutume si reguli (nu neaparat ideale) si incercam sa ne integram cum putem mai bine. Cenzura? Bineinteles, in fiecare zi. Citind afirmatii de genul (citez din ideile Oanei): ‘Cred ca depinde cum “tai in carne vie”. Personal, cred ca parerile sincere sunt cele mai bune, insa recunosc ca uneori le imbrac mai frumos tocmai pentru a nu rani prea tare omul de langa mine.’, realizez ca acesta este un ideal. Normal ca in teorie suna bine, dar practica ne omoara!
Ce fac eu? Recunosc ca ma cenzurez (intr-o tara straina mie chiar mai mult decat in mod normal), dar nu inainte de fi SINCERA CU MINE, si la o adica asta conteaza cel mai mult. Daca la sfarsitul zilei stiu ca eu cu mine sunt OK, ca nu am ranit prea mult, atunci pot zambi. Cheerio!
Asa-i toata chestia e de drujba,si sa nu uitam o vorba romaneasca “las` ma ca iese din ciocan”
@Mircea, dupa ce zici tu, toti ar trebui sa fim de acord intre noi; asta nu se poate. Si daca tot ne-a fost dat creierul asta, ca sa si gandim cu el, de ce sa nu profitam de asta? De aia suntem individualitati, pentru ca avem pareri diferite despre tot ce ne inconjoara.
@Oana, stiu ce spui cu “zi-mi parerea ta sincera”. S-apoi, daca le-o zici pe aia dreapta, se supara ca de ce ai facut-o.
@Moc, touchee. Ai dreptate, ne cenzuram tot timpul. Insa cred ca nu ma refeream la ganduri minore, rautati sau judecati pe care le facem (fara sa admitem asta, totusi). Din pacate, eu sunt genul de om impulsiv care saluta brusc, se intoarce si pleaca. Stiu ca nu-i bine, dar ma irita ipocrizia si nu pot sta sa fiu diplomata in situatii care nu-mi convin. Si fac tot posibilul sa afle toata lumea ca nu-mi convine 😀
Am ales ganduri minore tocmai pentru a arata ca daca ne e greu atunci sa fim “necenzurati”, e cu atat mai greu in situatii complicate. Daca aduci in discutie tematica ipocriziei, ea se leaga cu tema sinceritatii vis-a-vis de propriul eu. Intr-un final, indiferent daca vorbim de latura personala sau profesionala, eu alege un principiu (si folosesc o alta platidune drept exemplificare) si anume – lasa intotdeuna loc de buna ziua.
Ne cenzuram fiindca ne e teama sa nu ramanem singuri!
Sa nu uitam ca si ceilalti se cenzureaza, continuu, in ceea ce ne priveste. Sa fim ingaduitori, totusi, si sa acceptam “regula jocului”, altfel devenim insuportabili!
Cat despre polemica, ea e indispensabila! Din sinergia calibrarii ideilor puse in discutie, apare saltul calitativ, noua idee superioara , mai adevarata, mai utilizabila, care ne duce inainte!
Nebulica! nu mi-ai raspuns, desi, te-am rugat lung! Eu cred, citind si recitind, raspunsul tau, oarecum confuz, ca n-ai inteles ce am vrut sa spun, si anume: ca pronuntand cuvintele “magice”esti obligat de ele sa ramai in sentiment si sa te porti ca un/o indragostit/a. Cine iubeste le foloseste!…cine nu, isi cauta alte variante lipsite de continutul veridic, fiindca nu mai suporta usoara greata a minciunii!…….. Sper ca nu esti iritata!
@MoC, nu intotdeauna poti lasa loc de buna ziua. La fostul meu loc de munca nu am fost platita pe ultimele 4 luni, iar asta nu s-a intamplat din cauza ca n-au fost bani, ci din cauza rea-vointei.
@danuta, nu cred ca teama de singuratate e un motiv. Cel putin, nu ar trebui sa fie. Iar polemica nu exista daca exista cenzura.
Nu sunt iritatata deloc, imi plac ideile tale si ma bucur ca ti le exprimi, insa lipsa de timp ma face sa nu pot raspunde la toate comentariile.
Este o situatie delicata sa ai cu o persoana apropiata si o relatie profesionala. Eu am evitat sa se intample asa ceva si cand era pe cale sa se petreaca, am taiat initiativa inca de la inceput. O singura data s-au amestecat si nu a iesit prea bine deoarece mi-am sustinut punctul de vedere foarte ferm si a iesit cu scantei. Si crede-ma ca nu merita…
Va salut si eu, pe toti cei cenzurati si deopotriva necenzurati! 😉
Am intrat in discutie ca sa trag putin de balanta si spre talerul “ipocritilor”, care – din varii motive – evita sa spuna verde in fata ceea ce au de spus.
In marea majoritate a timpului, eu sunt un astfel de om. Motivatia mea personala? Cand faci o observatie cuiva, fie ea cat de neutra si obiectiva, unul din efecte este sa-l pui pe celalat in situatia de a se simti prost, dezamagit, ranit etc. Dupa ce am ranit indirect oameni, de atatea ori, incercand sa-i ajut, am renuntat. Si inainte sa spun orice, ma gandesc daca ceea ce am de spus ajuta in vreun fel persoana in cauza, sau ramane o observatie gratuita. Daca nu exista si un efect pozitiv, renunt sa-mi mai bat capul vorbind…
si eu ca si majoritatea lumii ma port frumos cu oamenii pe care ii cunosc mai putin si “dau cu parul” in cei la care tin. daca te gandesti la chestia asta iti dai seama ce stupida e. adica pe motivul sinceritatii in familie sau intre prieteni sa ajungi sa ranesti pe cineva pe cand fata de un necunoscut te porti cu manusi. eu imi doresc sa ajung sa fiu mai transanta cu persoanele pe care le cunosc mai putin si mai ingaduitoare cu persoanele dragi mie.
@Victor, da, nu e o situatie de dorit, insa se intampla; eu am reusit sa fac diferentierile dar, e drept, am avut si cu cine…
Nici nu poti sa eviti sa-ti spui parerea doar din cauza ca celalalt s-ar putea simti jignit. De obicei, parerea ceruta se asuma. Sau, cel putin, asa cred eu.
@Carlitos, bine ai venit
@bebelusha, asta e. Exact asta am vrut sa spun si eu. Explicatia, cred eu, e simpla: bazandu-ne pe faptul ca oamenii dragi noua ne iubesc si ne iarta, ne permitem sa fim transanti. Iar restul pot sa spuna si sa faca orice, ca noi tot vom incerca sa fim diplomati. Sau cam asa ceva…