Vinde-ti filmul fara sa-ti vinzi sufletul
Industria filmului independent intampina tot felul de greutati in toata lumea, nu numai la noi. Cu ocazia prezentei la TIFF de anul acesta, am invatat si eu cateva lucruri noi despre industria cinematografica din alte parti versus cea romaneasca, atunci cand Nae Caranfil a explicat de ce Romania e raiul filmului de autor.
N-am stiut ca in America, de exemplu, producatorul (nu regizorul, cum credeam pana acum, ca asa se intampla in Romania) are dreptul de “final cut” asupra unui film. Pentru film si experienta spectatorului e foarte bine asa, ca regizorul isi lasa “copilul” pe mana altcuiva, care poate privi obiectiv produsul cinematografic iesit dupa luni intregi de munca. Pe de alta parte, nu-i chiar atat de bine, ca-s prea multe filme comerciale, iar filmele “de autor” nu-si mai gasesc locul in cinematografe. Poate si de aceea s-au inventat festivalurile in lumea asta, lucru pentru care sunt profund recunoscatoare.
In seara asta am descoperit ca niste oameni din industria americana de film incearca sa invete tinerii producatori si regizori, printr-o carte, sa-si vanda filmele fara sa fie necesar sa-si vanda si sufletele pentru asta. Nu cred ca e foarte interesanta lectura pentru tinerii cineasti romani, sistemul de acolo e mult prea intortocheat ca sa fie aplicabil la noi, dar ideea e una de laudat.
Ma gandeam ce bine le-ar prinde unor regizori de la noi din tara sa afle niste lucruri de felul asta de la producatori de succes (Ada Solomon e prima care-mi vine in minte), sa invete cum sa puna problema in fata celor care ar trebui sa le finanteze si distribuie filmul. Stiu ca sunt probleme, stiu ca n-avem cinematografe, stiu ca CNC distribuie banii aiurea, ca nu investeste nimeni in film, stiu toate lucrurile astea, insa sunt (si se vor face) filme valoroase care n-au nicio sansa sa ajunga in cinema (fie el si de mall) pentru ca oamenii care ar trebui sa vanda nu stiu sa vanda, nu stiu sa-si sustina cauza.
Iar lucrul asta ar trebui invatat de toti producatorii de evenimente, fie ele festivaluri, concerte, proiectii de film etc. Cu toata reticenta asta de a investi in cultura, solutii se gasesc, sponsori exista, trebuie doar sa ne zbatem mai tare sa ajungem la ei.
Si sa invatam sa cerem ajutor atunci cand suntem depasiti de situatie.
Va scriu in fiecare zi de pe Ultrabook-ul meu TOSHIBA Portégé Z930. Ultra-slim. Ultra-cute. Ultra-love.
Tweet
și ne mai trebuie și niște regizori/scenariști, care să vrea să facă filme cu gândul la public și nu dintr-un orgoliu sinonim cu egoismul.
la americani, există un sistem care funcționează (oarecum). bineînțeles că nu-i perfect. dar producătorul este cel care are drept de final cut pentru că se presupune că acesta știe ce vrea publicul și cum ar trebui vândut filmul pentru a avea succes.
la noi, producătorul pare a se implica mai puțin în realizarea filmului (în ceea ce privește povestea). iar asta nu este întotdeauna bine. spre exemplu, chiar dacă este vorba despre Puiu, cineva ar trebui să-i spună că nimeni nu vrea să vadă un film de trei ore, în care vreme de trei sferturi nu se-ntâmplă nimic.
Avem unii regizori/scenaristi care se gandesc la public. Pe de alta parte, sa faci un film e o experienta pur subiectiva si niciodata publicul nu va fi complet multumit de ceea ce ofera un film, fie el romanesc sau de aiurea.
In ceea ce-i priveste pe producatorii romani, ai si tu dreptatea ta, dar cred ca Puiu e una din exceptii, pot sa-ti dau cateva alte exemple de regizori care sunt indreptati spre public si nu spre dorintele proprii.
In alta ordine de idei, astept sa vad din nou cel mai recent film al lui Caranfil. E atat de altfel fata de tot ce s-a facut pe la noi incat il vad ca pe o minune.