Și, până la urmă, de ce ne e frică?

Fobia mileniului e teama de apropiere. Oriunde mă întorc, cu oricine vorbesc, îmi spune același lucru: „apropierea (mai ales fizică) de cineva mă înspăimântă”. Devenim o specie de inadaptați social, incapabilă să mai aibă orice fel de contact între membrii ei în afară de cel produs prin tehnologie.

Discutam cu cineva zilele trecute despre întâlniri. Știți voi, date-uri. Și-mi spunea că nu-i place să facă asta, că întâlnirea față în față cu un om nou o face vulnerabilă și i se pare că se deschide prea mult. Preferă de o sută de ori mai mult conversațiile prin whatsapp sau mai știu eu ce altă aplicație socială.

Aplicații sociale. Social Media. „Social” ăsta e amuzant pentru că face exact opusul, ne transformă în niște antisociali notorii. Nu mai știm să căutăm priviri și să ne bucurăm de întâlniri cu alți oameni. Când ne vedem la față, ne uităm în jos, în stânga sau în dreapta, evitând privirea interlocutorului. Ne e teamă să ne dezvăluim ochii de parcă dacă cineva citește ceva în ei asta ar putea să ne omoare într-o secundă. Iar presiunea asta s-a născut tot din ceea ce facem noi: interntul ne-a ajutat să învățăm să scriem mai mult, iar vorbitul liber ne pune în dificultate; cuvintele spuse nu mai pot fi șterse, unghiul din care ne vede interlocutorul nu e întotdeauna ăla bun din care ne facem selfie-urile.

E adevărat, față în față ne privim unii pe alții cu tot cu emoții. Ne putem vedea durerile și, mai ales, imperfecțiunile. Social Media ne face boemi, amuzanți, cu vieți pline de frumos, fără cearcăne și fără dureri. Perfecți. În realitate, traumele pe care le-avem, durerile prin care am trecut – reprimându-le și transformându-le în perfect moments pe rețelele sociale – ne fac minunat de imperfecți. Iar în toată nebunia asta colectivă, teama de apropiere se ridică deasupra a orice, făcându-ne să ne ignorăm complet efemeritatea. Nevoia de a fi în control cu viețile noastre e aia care ne ține ascunși, ne face triști și, nu în ultimul rând, foarte proști.

„Trăiește fiecare zi de parcă ar fi ultima” e un clișeu prea rar folosit, probabil singurul pe care mi-ar plăcea să-l văd folosit mai des. Măcar declarativ, pentru că dacă-l spunem de multe ori, s-ar putea să ne și intre bine în cap și să începem să-l punem în aplicare.

Numele meu e Oltea și-mi place să pierd controlul uneori. Anii recenți mi-au arătat cât de mult mișto face karma/viața/destinul/cum s-o numi de mine în momentele în care cred că am control absolut. Primesc cu bucurie tot ce mi se întâmplă și trăiesc cât de frumos știu, încercând să n-am regrete. Sunt perioade în care întâlnesc 100 de oameni noi pe săptămână, altele în care stau închisă în casă pentru a mă reechilibra emoțional, însă fac toate astea împăcată cu mine și cu cine sunt. Încerc să-mi arăt vulnerabilitățile în aceeași măsură în care arăt că sunt puternică și duc multe în spate. Pentru că viața, așa cum se vede de la mine, e frumoasă și delicios de plină de surprize, iar când ne ducem de tot din ea nu ne ducem cu traume și frici după noi.

Până la urmă, de ce ne e frică, de fapt?

Photo on VisualHunt

Tweet