Cum era iarna odata

Acum, ca a venit iarna oficial, imi vin din nou in minte (ca in fiecare an) momentele copilariei mele pline de zapezi, munti, brazi, lapte cald dimineata si povesti la gura sobei iarna.

Am avut o copilarie de vis, in creierii muntilor, intr-un loc in care, pe vremuri, abia ajungeai cu masina: intr-o tabara de elevi a carui administrator era bunicul meu, iar sefa bucatariei era bunica mea. Venirea zapezii era cel mai mare motiv de bucurie (Acum nu mai e, intre timp m-am facut sofer si urasc zapada care se depne pe sosea), pentru ca stateam cat era ziua de lunga cu nasul in zapada, jucandu-ma cu Haiduc, cainele credincios care ma apara de ursii din zona. Distractia mea cea mai mare era sa-mi scot manusile alea groase si sa le umplu cu zapada, spre disperarea bunicii mele care era ingrozita ca o sa racesc.

Seara era de vis: dupa ce mancam, bunicul ma lua langa el in pat si imi spunea o poveste, de fiecare data alta. Dragul de el, abia acum imi dau seama cat de greu ii era sa inventeze de fiecare data alta poveste, ca doar nu era sa ascult aceeasi chestie de doua ori. Cateodata aveam si cereri, voiam sa ascult neaparat povestea Imparatului Mov sau al aluia Verde, iar bunicul trebuia sa isi aduca aminte ce imi spusese la fiecare dintre ei, ca tineam minte fiecare detaliu. Si, cu vocea lui molcoma rasunandu-mi in urechi, cu ochii la formele facute de focul cu lemne din soba de teracota, adormeam si visam printi si printese toata noaptea.

E iarna, a venit zapada si eu merg la munte. Nu acolo unde am crescut, dar tot in muntii nostri cei frumosi, pentru ca ma asteapta o tabara de social media impreuna cu Revista Biz. Nu vor fi povesti la gura sobei, dar voi intalni oameni calzi, langa care o sa ma bucur din plin de toate zilele pe care le voi petrece acolo.

Tweet