Cautare de negasire
|Stau in Gara de Nord si astept sa se faca timpul de plecare spre Alexandria. Citesc bloguri, ma uit in jur, imi intind gatul spre mail si mai sorb din cafeaua neinspirata de la McDonald’s. E o nebunie gara asta, lume care p-leaca undeva, vine de undeva, oameni care stau in mijloc de peron si se uita pierduti inspre marea de oameni care se perinda pe culoare.
Cumva, mi-am adus aminte de inceputurile blogului meu, de momentele in care scriam ce-mi trece prin cap, fara sa vreau sa fac articole de calitate, premium, documentate si mai stiu eu cum. Doar deschideam wordpress-ul si incepeam sa scriu. Tot asta incerc sa fac si acum, sa scriu despre nimic si, totusi, cuvintele sa se astearna linistite pe foaia virtuala.
Mi-e dor de multe lucruri. De unele tabieturi, de exemplu, pe care mi le-am pierdut in momentul in care am inceput sa fiu mai mult pe drumuri decat acasa (orice ar insemna “acasa” asta). Unul dintre ele ar fi bautul cafelei inainte de dus, cu tv-ul pus pe VH1, timp de o ora. Acum mi-a intrat in reflex sa merg intai la dus, ca asa fac cand dorm la hotel (si dorm in hoteluri la fel de mult cat dorm acasa) si abia apoi sa-mi beau cafeaua. Mai am putin si o sa-mi beau cafeaua in 20 de minute, renuntand astfel la alt tabiet drag mie.
Lucrurile stabile ale vietii mele se schimba, cateodata, cu o repeziciune care ma sperie, desi munca pe care o prestez acum, renuntarea la unele lucruri din viata personala, sunt chestii pe care mi le-am asumat si pe care le-am intuit acum 2 ani, cand am luat decizia de a-mi lua viata profesionala pe cont propriu. Nu regret nimic, nicio decizie luata, nicio directie in care am pornit, ba chiar cred ca daca nu faceam asta puteam fi pierduta pana acum in vreo corporatie care sa-mi anihileze complet personalitatea. Totusi, cateodata, doar cateodata, imi doresc sa nu mai fiu nevoita sa despachetez azi doar ca sa impachetez la loc maine, sa pot sa las cosul de rufe sa se umple, fara sa ma stresez ca trebuie musai sa spal toate hainele, ca se apropie o plecare.
Simt vara cum se termina pentru ca simt deadline-urile cum se apropie. Ma uit la calendarul meu inrosit si ma apuca rasul, imi dau seama ca vacanta de iarna va fi urmatoarea perioada in care o sa pot sa ma linistesc si ma odihnesc.
Si, totusi, e atat de frumos totul, toata nebunia asta care ma tine in viata, care ma energizeaza si ma lasa sa-mi pastrez rasul. Rasul si optimismul, aceste doua lucruri pe care nu le-am pierdut nicio clipa, niciodata. Chiar daca randurile de mai sus par triste, eu nu sunt deloc asa. Poate ca sunt nostalgica, poate ca am scris printre randuri cu totul altceva, poate ca doar mi-am amintit definitia dorului, data de Noica: “Cautare de negasire si placere de durere.”
LE: random, mi-am adus aminte de piesa asta.
Tweet
Suntem mai mult decat suma experientelor. N-am fi ajuns unde suntem daca nu am fi vrut asta. Esti printre putinii carora le citesc toate posturile. Nu te apuci de scris si o carte?
M-a mai intrebat cineva chestia asta cu cartea, de curand Nu, nu cred ca o sa scriu, dar nu zic niciodata, ca nu se stie.
draga mea, ai dreptate, pare melancolie si pare o impietate sa renunti la o ora de cafea pentru 20 de minute din aceeasi licoare. Bucura-te si de ele 20, pana la ultima picatura. O sa vina vremea cand o s-o bei pe fuga ca-ti plange copilul si cand in afara de hainele tale , spalate si deseori necalcate, bagajele tale o sa contina pampersi si sticlute de lapte …. iar destinatiile draga mea…altele o “nebuloasa” nu alta… insa tot ata de minunat. te sarut.
Dar ma bucur! Ma minunez doar cat de multe se schimba, in atat de putin timp. Mi-i dor de tine, doamna draga, as vrea sa manaresc putin destinul, sa mai stam de-o poveste, ca tare bine-mi prind povestile cu tine
Welcome back! Si nu ma refer la scurta sedere in Timisoara
Frumos draga mia, frumos! Ironic, citind m-am văzut în gara de nord, dimineaţa, la o cafea de MC. Voi face asta duminică în drum spre un festival :))
Acum nu 2 ci 3-4 ani scriai mai frumos, mai sincer, mai interesant
Victor, ce anume ti se pare nesincer in ceea ce scriu?
Ce pacat ca in scris nu se simte accentul ala ardelenesc al tau
Cata vreme nu-ti bei cafeau la dus e ok. Data viitoare cand stai prin vreun hotel mai acatarii, ada si tu niste prosoape d’alea moi. Le dam ca painea calda.
Boghi, cand aud/citesc expresia asta, “ca painea calda”, doar la asta ma gandesc: http://www.youtube.com/watch?v=JnWi0CDCfm4
Munca pe cont propriu e nemaipomenita, dar te da si peste cap. Eu am pierdut deja de vreo 3 ani notiunea de ‘acasa’, pentru ca nu am mai dormit in patul meu de atata timp. M-am obisnuit sa lucrez de pe canapea, de pe un birou improvizat, din bucatarie, desi mi-e dor de biroul meu cel spatios si scaunul meu ‘directorial’. Asa cum spui, renuntam la unele tabieturi si invatam sa ne adaptam din mers. Dar nu as da ultimii 3 ani nici pe aia 30 care i-au precedat. Si cred ca nici tu
Sincer in sensul ca textele izvorau din alt loc, nicidecum nu vreau sa zic ca sunt texte mincinoase