Pipirig – sat de poveste

Probabil ca nu stiti unde e Pipirig. Pana acum doua zile, nici eu nu stiam unde e. Daca stau bine sa ma gandesc, nu stiu daca acum as putea sa ajung acolo fara sa ma folosesc de GPS, insa, odata ce voi intra in comuna, o voi recunoaste.

Satul Boboiesti e in comuna Pipirig, Tinutul Neamtului. Acolo locuieste o doamna care stie sa faca prosoape din lana. Si carpete. Si covoare. Si traistute. Chiar si steagul Romaniei stie sa-l teasa si sa-l puna pe-un bat, ca turistilor le place sa si-l puna la rucsac. Asta mai ales dupa ce pleaca de la doamna Rodica, ca ea stie sa trezeasca un sentiment de oarecare patriotism si mandrie: te minunezi ce iese din mainile ei, de usurinta cu care invarte fusul, roteste lana si o transforma in fir de ata.

Intr-un colt de odaie sta o prunca. Nu sta, pur si simplu, ci lucreaza la un razboi de tesut, ii merg mainile de parca ar face asta de cand s-a nascut. Merg inspre ea si, in timp ce-mi fac loc printre oamenii fascinati de povestile doamnei Rodica, ma gandesc ca sigur n-am vazut bine: pare sa aiba 6-7 ani. La varsta asta esti afara si te joci, nu muncesti la razboiul de testut.

“Cati ani ai, minune?” o intreb cat pot eu de incet. Pare speriata cu atata lume in jur si arata de parca ar incepe sa planga din moment in moment. E foarte emotionata. Imi spune, soptit: “sapte”. “Si de cat timp stii sa tesi?” “De un an, de la 6 ani.”

6 ani. Varsta la care cei mai multi dintre noi nu stiau altceva in afara de joaca. In cel mai bun caz, ne mai ajutam cate un parinte sa duca gunoiul sau sa aduca painea de la alimentara. Atat. Elena, caci asa o cheama pe fetita, munceste cot la cot cu mama ei, pentru ca asta a invatat: daca vrea sa traiasca, trebuie sa munceasca. “Mama m-a invatat. La inceput nu mi-a placut, dar acum imi place. Mama zice ca noi trebuie sa muncim, ca nu ne da nimeni nimic pe gratis.”

Elena tesea o carpeta cu doar o zi inainte de inceperea scolii, in timp ce alti copii erau la cumparaturi in mall pentru ghiozdan nou, pantofi si haine faine pentru prima zi de scoala. E eleva in clasa I de azi, iar colegii ei sunt aceiasi de la gradinita, de aceea nu are emotii. Nu stie cum o sa fie la scoala, dar stie ca o sa continue sa faca prosoape si carpete. Se mai si joaca, are prieteni si mai stau impreuna, dar timpul ei liber se duce, in mare parte, in atelierul de tesut.

M-am ridicat cu greu de langa ea. Am avut o dorinta arzatoare de a o lua de acolo si de a iesi cu ea afara, la joaca in iarba. De a o imbratisa, tare-tare, de a o linisti si a-i spune ca nu trebuie sa-i fie rusine de mine, ca nu trebuie sa fie timida, ca imi plec ochii in fata ei si a mainilor cu care lucreaza la carpeta aia. Elena mi-a adus lacrimi in ochi pentru ca mi-as fi dorit sa se ridice de pe scaunul micut si sa se duca in curte, sa se joace cu pisica aia cu care ne jucam toti.

Poate ca Elena nu e singurul copil care munceste. Nu, in niciun caz nu e singurul copil din Romania care munceste. Dar e un copil pe care l-am intalnit si care mi-a aratat ca n-ar mai trebui sa ma plang cat de mult muncesc. Macar eu m-am bucurat de copilarie. Iar data viitoare, cand veti cumpara un obiect de la vreun targ de mestesugari, sa va ganditi ca lor, copiilor din aceste sate, le-ar prinde bine sa cumparati obiectele facute de ei si de parintii lor, nu de vreo fabrica de serie care nu stie ce e aia sa pui din sufletul tau in obiectele lucrate.

priNeamț este un eveniment susținut de Primăria Piatra Neamț, Central Plaza Hotel, Petrom, Cosmote, Noroc și Autonom.

Tweet