Relatii fortate

Asta e un fel de regula a vietii: nu e bine sa fortezi nimic. Daca-ti fortezi picioarele prea mult, iti rupi muschii. Daca fortezi un lacat, te leaga politia. Daca fortezi iubirea, iti rupi singur inima (si doare). Daca fortezi prietenia, lasi in urma o bucata din tine.

Doar ca, uite, nu poti intotdeauna sa alegi calea ratiunii. Sentimentele sedimentate, cladite pe motive temeinice, te bantuie si iti dau tarcoale: noaptea, fix inainte sa adormi, trecandu-ti un junghi pe langa inima, ziua, cand ajungi sa faci niste gesturi care iti aduc aminte de madlena din mintea ta. Mirosuri si rasete, povesti si impartasiri, umar pe care sa te sprijini, mana pe care ai intins-o fara sa te gandesti daca e bine sau nu.

Te uiti inapoi si realizezi ca declinul a inceput cu mult inainte sa iti dai seama, ca tot ceea ce interpretai ca fiind semne de prietenie sincera nu era altceva decat incercare dupa incercare de a incheia ceva ce oricum mai exista doar in mintea ta. Ca prietenia se defineste in multe feluri, dar ceea ce incercai tu sa definesti ca fiind prietenie era doar un fel de “ma plictisesc si m-am decis ca nu stiu sa spun verde in fata ce ma doare”.

O relatie de prietenie fortata seaca de puteri. Si pe cel care mimeaza, si pe cel care se straduieste sa afle motive. Mai ales cand acele motive nu exista. Exista doar rezultatul unei mult prea mari increderi in maturitatea celui pe care l-ai ales ca prieten. Poate ca prietenii se aleg, doar ca prietenii raman langa tine atunci cand si ei aleg sa faca asta. No matter what.

Cand fortezi esti cu totul nenatural. Vrei prietenia aia, ti-ai pus sufletul pe tava si te-ai dezgolit in fata unui om pe care il credeai capabil sa se uite la goliciunea ta imperfecta, uneori urata, dar brutal de sincera. Te uiti in stanga si in dreapta, niciodata in fata, eviti privirea doar pentru ca nu vrei sa vezi nepasarea din ochii ceiluilalt. Nu te mai pui fata in fata, ci langa, nu mai deranjezi in niciun fel, doar-doar nu-ti mai arunca priviri indiferente. Vorbesti cat de frumos stii tu, zambesti cat de frumos stii tu, faci conversatie de dragul conversatiei, iti inghiti supararile, pentru ca – nu-i asa? – sunteti prieteni si nu se cade sa zici ceva care ar putea sa supere. Partea proasta e ca, odata cu indiferenta, vin si vorbele grele, atitudinile greu de digerat, uratenia interioara de care esti socat, pentru ca n-ai intuit-o nici macar pentru o fractiune de secunda.

Si trec zile, luni, realizezi ca fortezi, dar parca tot ai vrea sa stii ce se intampla. Poate ca si intuiesti ce e, doar ca nu-ti prea vine sa crezi ca un prieten poate sa uite atat de repede absolut tot ce v-a legat. Bine si rau, deopotriva. Dupa care, vine eliberarea si stii ca nu mai vrei sa te intorci inapoi. Ca a fost suficient, ca te-ai luptat cu intrebari mult prea mult, mai mult decat ar fi meritat.

Dintr-o data, nu mai vrei sa stii. Tot ce vrei e sa mergi inainte, sperand ca nu va mai fi nevoie sa va intersectati pasii prea mult. Regretele raman, dar linistea simtita e mult prea frumoasa ca sa-i mai dai drumul.

(Va rog, nu e un articol despre cineva, asa ca nu e necesar sa va intrebati despre cine e. Asa cum noi devenim suma oamenilor pe care ii intalnim, o parte din aceasta suma e data de oamenii care ne trec prin prin suflet. Printre ei, prietenii la care tinem si care, dintr-un motiv sau altul, nu ne mai sunt in preajma.)

Tweet