Managerul netalentat

Exista o vorba romaneasca, care mie mi se pare una dintre cele mai adevarate auzite: “Da-i omului posibilitatea sa fie sef si apoi o sa vezi ce fel de om e.”  Eu as mai adauga aici si “Da-i si ceva bani si importanta, ca atunci o sa vezi cum se ridica lacomia.” Dar nu despre asta e vorba in povestire, stim cu totii cat de mult se schimba oamenii atunci cand dau de ceva bani. Da, si bloggerii la fel.

Am intalnit in viata mea de om muncitor o gramada de oameni pe pozitii inalte care nu au deloc talent la a-si motiva subalternii. Fie ca au ajuns pe acele pozitii dintr-o intamplare sau ca au avut, la un moment dat, o idee care le-a schimbat viata, pozitia de manager n-a facut altceva decat sa le adauge inca o tona de nesimtire pe care si-o pot exercita din cea mai inalta pozitie a unui departament sau a unei companii intregi.

Sa lucrezi cu oamenii e foarte dificil si asta am invatat-o pe pielea mea. Pe vremea in care m-am trezit manager la 24 de ani, eram necoapta si fara experienta in a lucra cu atatia oameni in subordine. Eram repezita si aveam pretentia ca toti ceilalti sa lucreze in ritmul meu si sa prinda noutatile la fel de repede ca mine. Cu alte cuvinte, voiam ca in fiecare din acei oameni sa ma gasesc pe mine, lucru imposibil, de altfel. Fara sa vreau, am instituit o atmosfera de teroare, ca toti cei din magazine erau terifiati cand veneam eu in vizita. Si nu intelegeam de ce, pentru ca niciunul nu avea puterea de a-mi spune ca exagerez. Pana intr-o zi, cand unul dintre cei cu care lucram m-a luat frumusel, m-a pus pe un scaun si a inceput sa imi explice cu calm ca nu fac bine ce fac. Recunosc, primul impuls a fost sa ma ridic si sa plec, dar, cumva, am reusit sa ma abtin si sa ii ascult explicatiile. Desigur, avea dreptate, i-am multumit frumos si de atunci inainte am incercat sa fiu cat mai receptiva la cei din jurul meu, cu care lucrez.

N-am avut intotdeauna parte de sefi la fel de receptivi. Cred ca cea mai mare dezamagire in ceea ce priveste “conducatorul” unei companii a fost in perioada in care am lucrat la birourile unei fabrici de marochinarie. Sefa cea mare era o italianca, o femeie foarte puternica si foarte foarte inteligenta. Era o mana de fier si toata lumea o respecta pentru ambitia cu care isi conducea punctul de lucru din Romania. Pe vremea aia avea 40 de ani, o blonda mica de inaltime, cu ochi albastri care taiau otelul. Din pacate, nu stia sa isi motiveze oamenii, in ciuda respectului pe care i-l purtam toti. Istericalele si urletele de care aveam parte cand eram chemati la ea in birou au fost, de departe, cele mai urate experiente pe care le-am trait la munca. Lucram intr-o oarecare teroare, pana si in pauze ne ascundeam, pentru ca ne dadea senzatia ca faceam ceva rau atunci cand ne luam pranzul, deoarece ea nu manca niciodata in timpul serviciului.

La polul opus (si acum la respect ma refer) a fost un alt sef de-al meu, care ajunsese in pozitia de manager al unor firme care faceau tranzactii imobiliare. Nu a fost o pozitie castigata, ci una mostenita, datorita banilor familiei din care provenea. Probabil din cauza asta atitudinea fata de angajati era ceva de genul: “tu esti sclavul, eu sunt seful sclavilor”. Prietenii lui i se adresau cu “boss”, era (si mai este) client fidel al crashmelor de fitze, femeile, toate, erau catalogate drept “zdrente”, iar telefonul de firma pe care l-am primit a venit insotit de un numar pe care el il folosea pentru a comunica cu diverse domnisoare despre care iubita oficiala nu avea, desigur, habar. Nu m-am mirat deloc cand, in momentul in care mi-am dat demisia, am constatat ca nu-mi voi mai primi nici salariul pe ultimele doua luni, nici banii de concediu legal.

Majoritatea acestor sefi habar nu au sa-si pretuiasca angajatii. Nu stiu sa-i felicite, macar o data la trei luni, daca fac o treaba buna. Nu stiu sa se bucure atunci cand brandul lor creste, datorita muncii facute de oamenii angajati sa faca asta, de parca s-ar astepta tot timpul sa dea gres, ca sa le poata tine teorii lungi de jumatate de zi. Si, cateodata, una din caracteristicile principale ale acestor manageri netalentati este un fel de invidie nejustificata, atunci cand angajatul se dovedeste a fi mai bun decat au crezut. IAr cand angajatii lor cresc in ochii colegilor si ai colaboratorilor, singura solutie pe care o au e asta: “gata, il dau afara”.

Managerii vostri sunt ok? Va “simteti” bine la locul vostru de munca?

*sursa poza

Tweet