De toamna

N-am iubit niciodata toamna. Imi plac culorile ei, dar, intocmai ca personajele din povestea cu drobul de sare, in mintea mea sta gandul ca dupa toamna vine iarna si frigul ma descumpaneste. Urasc sa ma imbrac cu haine puse una peste alta, sa nu pot respira de frig, sa imi croiesc drum prin troiene, sa nu pot conduce cum trebuie, ca pe jos e polei si drumarii nu-s in stare sa arunce nisip cu sare.

Toamna asta, insa, e altfel. E altceva. E toamna unui an greu, plin, vesel si trist deopotriva, o toamna care se incapataneaza sa ma faca sa cred ca orice iarna ar veni dupa explozia asta de soare si culori ce-mi mangaie retina va fi mai usor de suportat.

Aseara, intr-un moment de liniste si poveste, admiteam cu voce tare ca sunt franta de oboseala. Ca oricat as dormi, oricum mi-as face programul, am nevoie de cateva saptamani de pauza de la orice, sa-mi ofer mai mult timp mie si vietii mele usor neglijate pana acum. E o lupta ciudata in mine: pe de o parte, fac exact lucrurile care imi plac la nebunie, pe de alta parte sunt constienta ca tocmai lucrurile astea, facute de-a valma si (de cele mai multe ori) cu foarte mult efort, sunt cele care ma obosesc peste masura.

Imi place sa simt ca munca mea schimba ceva. Poate o mentalitate, uneori un destin sau mai multe, dar, de fiecare data, sunt constienta ca e nevoie de continuitate, de constanta si de efort suplimentar. Ori asta presupune sa nu obosesc, sa gasesc feluri in care sa ma adun de fiecare data, sa fac o diferenta. De multe ori nu reusesc, dar si cand se intampla asta, energia e la cote maxime.

Cel mai rau imi pare ca nu apuc sa-mi vad prietenii de care mi-e tare dor. Le cresc copiii si incep sa ma uite, li se intampla lucruri in viata de care aflu la telefon, daca apucam sa stam cateva minute de vorba. Pe ai mei ii vad cate o jumatate de ora la cateva luni, atunci cand plec intr-o calatorie prin tara si trec prin Sibiu sau traseul ma duce la cativa kilometri departare si atunci aleg sa fac un ocol doar ca sa-i vad cateva minute. Prietenii si familia imi inteleg munca si ma sustin; asteapta linistiti sa ma eliberez si sa-mi fac timp pentru ei, doar ca asta se intampla din ce in ce mai rar si inca nu stiu daca drumul asta pe care merg e corect si, pe termen lung, e cel care-mi va aduce linistea.

Cu toate astea, sunt fericita. Nu ma intrebati de ce, pare ca o intreaga plangere ceea ce am scris mai sus, dar nu e. E un fel de confesiune, daca vreti, a unui om care a inteles ca poate sa schimbe ceva in tara in care traieste. Poate ca schimbarile nu sunt mari, poate ca nu se vad acum, poate ca nu se vor vedea niciodata. Insa stiu sigur ca oamenii care-mi multumesc in diferite momente o fac din toata inima si asta ma face sa merg mai departe, sa cred pana si in oboseala mea acumulata.

(domnisoara din fotografie e intitulata “Sad Unhappy Girl” – mie mi se pare ca e contemplativa, nicidecum trista sau depresiva)

Fotografia care ilustreaza acest articol e de pe Shutterstock, iar imaginile pe care le veti vedea timp de trei luni pe acest blog fac parte dintr-un frumos parteneriat cu ei. Licenta pe care o am permite publicarea fotografiilor doar pe acest blog, dar sper sa va placa felul in care aleg sa-mi ilustrez gandurile.

Tweet