Ibrahim Maalouf – “Sufletul are nevoie sa se exprime”

Emotii cat cuprinde, langa o usa mare din fier pe care scrie negru pe alb: “BACKSTAGE”. E o foaie A4 lipita neglijent cu putina banda adeziva. Ochii mi se plimba pe scena unde Jean-Louis, managerul de turneu al lui Ibrahim Maalouf, lipeste alta banda adeziva, marcand locurile pe care stau basistul, chitaristul si trompetistii trupei cu care minunatul artist va sustine concertul de la Brno. Urechile imi stau ciulite, inima sta sa-mi sara din piept: il voi cunoaste pe Ibrahim, voi sta de vorba cu el, ma voi uita in ochii lui. Pentru un fan, lucrul asta e mai mult ca perfectul si ma rog la toti sfintii pe care ii cunosc sa ma tina cu mintea limpede.

Ma gandesc la cate a facut pana la 34 de ani, cat are acum: canta la trompeta de la 7 ani, a scos vreo 5 albume si cateva single-uri, are concerte in toata lumea (canta si muzica clasica, nu doar jazz) si e profesor. A luat si cateva premii, iar tehnica speciala pe care o foloseste in muzica lui (muzica orientala cantata cu sferturi de ton) a invatat-o de la tatal lui, pionier in folosirea acestei tehnici.

“You can go”, imi spune Jean-Louis, zambindu-mi fugar. Intru cu bagare de seama, aproape ca intr-un altar. Ibrahim Maalouf sta la o masa lunga, in capul ei, cu un laptop in fata. “Salut, eu sunt Ibrahim”, imi spune cald si simplu omul asta ce-mi devenise atat de drag in atat de scurt timp. “O sa mergem dincolo, sa stam comod. Te rog asteapta-ma acolo, termin in 20 de secunde.” Asa e, in mai putin de un minut vine langa mine, cu un pahar de cola in mana. “Daca vrei, merg sa-ti fac o cafea. Au cafea buna aici.” Oricat de tare m-ar tenta sa beau o cafea facuta de el (chiar daca asta presupunea sa dea comanda altcuiva), stiu ca am doar 10 minute de stat de vorba cu el. Zic ca nu, multumesc, ca nu vreau decat sa vorbim.

Incep cu multa sinceritate. “Vreau sa vorbim despre toata viata ta. In zece minute, insa, n-avem cum. In plus, eu nu stiu sa fac interviuri, asa ca mi-as dori sa vorbim liber. Povesteste-mi cat de greu ti-a fost sa incepi sa studiezi trompeta avandu-l pe tatal tau profesor. Stim cu totii cum sunt parintii cu copiii lor: cer perfectiune. La tine cum a fost?”

“Oh, a fost al naibii de dificil. Am inceput sa studiez cu el de cand aveam 7 ani, iar la 9 ani am cantat cu el pe scena prima oara. Am cantat impreuna pana la 15 ani.” Il vad ca nu e confortabil cu subiectul, ma asteptam sa fie asa. Viata lui pe scena, cu tatal care a inventat tehnica de a canta la trompeta (prin sferturi de ton) ritmurile orientale, n-avea cum sa fie foarte usoara. Totusi, strange din dinti si imi spune: “Ultima oara am cantat cu el cand aveam 21 de ani. Eram la o petrecere amandoi si cineva m-a rugat sa fac asta. Am facut, a fost bine, dar n-am mai cantat de atunci niciodata impreuna.”

Vocea lui e blanda si vad in spatele cuvintelor un baiat care si-a lasat o parte din copilarie pentru a se dedica studiului. Nu mai are varsta de acum, e inapoi in timp, traindu-si sentimentele contradictorii pe care se straduieste sa nu le arate. Imi vine sa-l iau de mana si sa-i spun ca a meritat tot efortul, ca muzica lui e geniala.

“Albumele tale sunt construite in jurul unor sunete puternice, de electric rock. Totusi, cel mai recent album al tau, Illusions, e concentrat pe sunetele clasice de jazz si mai putin pe rockul care te-a consacrat. Cum de te-ai decis sa te indrepti spre clasic jazz?”

Nu e de acord cu mine, doar in cazul in care fac comparatia cu “Diagnostic” (albumul cel mai viu si mai plin de sunete dintr-ale lui). Ii spun ca am luat in considerare toata compilatia DIA (Diagnostic, Diaspora si Diachronism) si il vad zambind. “Sunt foarte atras de sunetele puternice. “Beirut” a fost compus cu Pink Floyd in minte in ziua in care am vazut orasul bombardat si in care am descoperit rock-ul, iar “Illusions” are foarte mult din rock-ul anilor ’70, cel care ma va inspira si de acum inainte. Albumul “Wind”, insa, nu are nimic electric. E un album acustic care exprima ceea ce simt eu despre jazz.”

“Muzica ta e foarte condimentata, are pasaje pentru trup si suflet. Cele pentru trup sunt bucatile radacinilor tale arabe, iar cele pentru suflet sunt bucatile de artist de jazz. Gresesc?”

“Eu cred ca e tocmai invers: pasajele orientale sunt pentru suflet pentru ca eu simt ca un arab, chiar daca am plecat din Liban atunci cand eram foarte mic. Tot ceea ce urmeaza dupa e muzica pentru unduirea trupului, insa totul e amestecat dupa ingredientul principal: muzica orientala, care vine din sufletul arab. Probabil din asta sunt facut. Ma gandesc de multe ori ca organizarea mea ca artist si lucrurile pe care le fac zi de zi sunt mostenire vestica, acumulata din traiul in Franta, dar felul in care simt e arab.”

“Cum e viata in Liban? Mai mergi acolo?”

“Sigur ca merg, sunt dependent. Merg de 3-4 ori pe an si stau cateva luni, in total. Acolo sunt radacinile mele, acolo imi gasesc inspiratia, acolo e familia mea (o parte din ea, dar la fel de importanta ca cea din Franta).”

“Pe langa concertele pe care le sustii in toata lumea, esti si profesor. Cat de important e pentru cei care vor sa faca muzica sa ajunga sa o studieze temeinic? Mie imi spui de cateva minute bune ca totul vine din suflet.”

“Studentilor mei le spun ca sufletul are nevoie sa se exprime si ca are multe lucruri de spus, oricat li s-ar parea lor de banale. Daca incepi sa spui lucrurile pe care ti le spune sufletul, cand cresti, devii compozitor.

Poti sa spui o poveste din suflet despre o masina, despre ceva impersonal. Si poti sa faci povestea sa fie emotionanta daca o spui cu sufletul, doar ca ai nevoie de studiu ca sa inveti CUM sa spui lucrurile despre acea masina, asa incat sa fie intelese si simtite de ceilalti.”

“Daca va trebui sa alegi, ce-ai alege? Sa ramai profesor sau sa fii artist care sustine concerte in toata lumea?”

“Vreau sa le fac pe toate, nu vreau sa aleg. Vreau sa compun muzica, pe care s-o cant pentru altii, vreau sa-i invat pe studenti sa-si exprime sufletul. Toate astea inseamna sa fiu muzician, nu pot sa renunt la vreuna dintre ele. Am multe de spus si nu vreau sa le tin pentru mine, as fi mult prea egoist. Mi se pare normal sa dau inapoi tot ce primesc. Daca o sa pot face asta, sunt fericit. Uite, cand ai ajuns in backstage, eram la laptop, trimiteam o muzica de film spre ascultare. Sunt tot timpul in viteza, nu pot si nu vreau sa ma opresc.”

Vorbim, parca, de-o viata intreaga. Privirea mea n-a parasit-o pe a lui si invers. Cele zece minute s-au facut 30 si povestim multe alte lucruri din viata lui personala, dezvaluite intr-un impuls de sinceritate, pana cand Jean-Louis apare de dupa usa si se uita la mine dojenitor. “Gata, plec”, spun cu un zambet indreptat spre Ibrahim care imi zambeste si el si-mi sopteste: “sunt sigur ca o sa ne mai intalnim.”

“Sper sa te vad in Romania in curand”, ii spun, in timp ce ne luam la revedere. Bucuria de pe chipul lui cand aude de Romania (pentru ca a auzit de PLAI Festival) imi insenineaza si mai tare ziua. Gandul imi e deja la concert (magnific, de altfel, dar despre asta, alta data si in alta parte, intr-un material special), la felul in care o sa-l vad pe scena dupa ce l-am cunoscut si am vorbit cu el.

Inutil sa mai spun, dar o fac, totusi: m-am indragostit de el pentru muzica pe care o compune si o canta, l-am indragit si mai tare pentru omul modest pe care l-am gasit intr-un backstage de club din Brno. Iar fericirea mea a fost completa in acea zi de luni. O zi perfecta, in care nu mi-a lipsit nimic, in care emotiile au fost simtite la superlativ, in care am dansat discret pe muzica traita cu sufletul.

Am auzit/vazut live aceasta piesa. Am trait-o asa cum mi-am dorit, fara sa stiu dinainte ca-mi doresc asta.

Foto: Radu Badoiu

Tweet