România e activă (încă nu complet, dar poate fi)
|29 de zile. 2500 de kilometri. Aproximativ 86 de kilometri pe zi, mulți dintre ei pe drumuri care n-au văzut asfalt vreodată. Unele au văzut de câteva ori niște roți de tractor. Toate pentru a desena cu GPS-ul o lămâie, cu tot cu frunza ei, pentru a demonstra că România poate deveni activă (din toate punctele de vedere), că ne trebuie niște ambiție, multă determinare și dorința de a duce la bun sfârșit un lucru la care ne-am înhămat.
Știu cum e să mergi pe drumuri care ti se par că duc spre nicăieri. Drumuri pe lângă lanuri de grâu sau de purumb, denumite județene doar pentru că un cineva de face măsurători topografice a avut chef de făcut mișto pe tema asta (e un scurtmetraj cu Marius Manole care povestește viata pe care o au unii lucrători de la departamentul de statistică al CNADNR; râsul-plânsul pe banii statului și ai noștri). Eu am avut noroc și am simțit drumurile astea din mașina. O singură dată, în urmă cu vreo trei luni, am mers cu bicicleta pe lângă niște lanuri de grâu. În afară de faptul ca aproape am fost atacați de niște câini de la o stâna, n-am simțit niciun beneficiu; poate doar o mare frustrare că ceea ce ar fi trebuit să fie un drum practicabil s-a transformat într-o călătorie pe lângă bicicletă, fără posibilitate de întoarcere.
De aceea, bicicliștii din campania pusa la cale de Ciuc Radler sunt, pentru mine, niște oameni în fața cărora mă aplec respectuos. Peste 80 de kilometri pe zi, în fiecare zi, timp de 29 de zile, în țara minunată căreia îi lipsește cu desăvârșire infrastructura și respectul pentru bicicliști, e aproape un miracol. E încă un pas făcut spre o normalitate de care avem nevoie și mă bucur că există companii care înțeleg nevoia de educație din punctul ăsta de vedere.
Și, pentru ca aventura asta să se prelungească, unul dintre cei patru, Cristian Soare, a plecat a doua zi să participe la Randonneurs, pe traseul Paris-Brest-Paris, cea mai prestigioasă cursă ciclistă de anduranță din lume! România e reprezentată în această cursă pentru prima dată în istoria de aproximativ un secol, iar cei 6000 de cicliști din toată lumea au de parcurs 1200 de km în doar 90 de ore.
Să-i fie cu baftă și putere, zic. Bravo tuturor!
Tweet
”Peste 80 de kilometri pe zi, în fiecare zi, timp de 29 de zile, în țara minunată căreia îi lipsește cu desăvârșire infrastructura și respectul pentru bicicliști, e aproape un miracol. E încă un pas făcut spre o normalitate de care avem nevoie și mă bucur că există companii care înțeleg nevoia de educație din punctul ăsta de vedere.”
Să știi că respectul pentru bicicliști există. De fapt singurii care nu respectă bicicliștii sunt… bicicliștii – de fapt ei nu respectă nimic. Poate un biciclist de duminică nu e deranjat de ei, dar un om care circulă frecvent pe 2 roți se lovește zilnic de oameni care nu respectă semafoare, pitoni, trafic, sensuri de circulație, vorbesc la telefon, scriu mesaje etc.
Simt nevoia să mă justific. Sunt ciclist amator, cel mai lung traseu a fost de 200 km în 2 zile, iar în ultimele 4 luni am cam 1300 km parcurși. Deci sunt unul care circulă cât de cât cu bicicleta.
Campania e foarte slabă. Bere bună, campanie românească. Poze nasoale, lipsa link-urilor pe bloguri, un site de 3 lei pe care nu poți urmări nimic și informații greșite – diferența de nivel a unui traseu și suma unor diferențe de nivel nu e același lucru. Nu, aici nu e nici o normalitate. Normalitatea e să creezi condiții și să educi oamenii atunci când e nevoie. Atunci când nu vrei să respecți niște indicatoare e nevoie de sancțiune, nu de campanie. Mai bine povesteați și voi despre cei ce au pedalat, că sigur era mai interesant. Lămâia și susținerea ca la piață sunt populisme care nu educă pe nimeni.
Condițiile încep să apară – în Timișoara există bicicletele alea violet pentru toată lumea. Există deja piste, există deja treceri paralele cu ale pietonilor. Există înțelegere în trafic.
Respectul pentru bicicliști există în câteva orașe. Pe drumurile naționale nu există, iar asta o spun din exepriență. chiar dacă mi-am văzut de drumul meu, fără să încurc pe nimeni, tot am fost claxonată și înjurată că de ce merg cu bicicleta. Mai avem mult până departe, dar cred că suntem pe drumul cel bun.