Oameni simpli, vieți obișnuite

Poate ați observat, poate nu, dar în perioada asta se întâmplă o frumoasă campanie online ce poartă numele „Fii activ la orice vârstă”. Din câte mi-am dat seama, pe lângă poveștile frumoase care văd lumina paginilor de internet – poveștile de succes, desigur -, inițiatorii spun un lucru știut de toți, băgat în seamă de prea puțină lume: doamne ferește să rămâi fără o slujbă și să ai peste 45 de ani, că nu te mai ia nici naiba. E doar o altă realitate dureroasă a țării în care trăim, care va rămâne la fel de dureroasă, mai ales că mentalitățile nu se schimbă de pe azi pe mâine.

Citind articolele din campanie, văzând că sunt oameni care s-au reinventat la vârste înaintate, mi-am dat seama că aș putea fi unul dintre oamenii ăia capabili s-o ia de la capăt oricând, în orice condiții. S-ar putea să am asta în sânge, pentru că am în familie cele mai bune exemple: bunicul meu și mama.

Bunicul avea 58 de ani când s-a pensionat. Eu eram mică tare pe atunci, aveam puțin peste un an de viață. Fusese milițian, șef de post prin tot felul de sate din mărginimea Sibiului, chestie care explică de ce mama și frații ei n-au același loc de naștere. Era un om dur bunicul. Cu o voce ca de tunet și o statura impresionantă – pe vremea aia nu trăgea de fiare ca să se mențină în formă, doar alerga, la propriu, tot felul de nelegiuiți care făceau mizerii -, dar infinit de blând când își mângâia nepoții. O singură dată m-am temut că-mi arde una de mă învârt ca titirezul, când m-a căutat prin pădure jumătate de zi, eu fiind liniștită să mănânc zmeură, el știind că și ursul ar vrea să facă asta.

Se pensionase destul de târziu, aveam să aflu asta de la bunica. A stat în slujbă cât de mult a putut, fiind de fiecare dată peste colegii lui mai tineri la toate examenele care se dădeau atunci. În ziua în care s-a pensionat, i-a spus bunică-mii: „Leană, io nu poci sta. Mă usuc dacă nu muncesc ceva. Pământuri n-avem, copiii-s mari, pe nepoți îi creștem și noi, da` hai să merem la munte.” Și-au mers. A făcut ce s-a învârtit și a luat postul de administrator al unei tabere școlare. Cea de la Șanta, locul care urma să devină toată amintirea mea din copilărie.

Acum, adult fiind, îmi dau seama cât de greu era să conducă o tabără școlară care n-avea nici măcar o mașină mai mare cu care să aducă alimentele. La patru kilometri departare de Păltiniș, în mijlocul pădurii, fără telefon, cu un medic prezent doar în timpul taberelor – și nici ăla complet dotat cu ce-i trebuie dacă se întâmpla mai mult decât o căzătură pe iarbă. Mâncarea o lua de la Sibiu, de la un „mic gros”, cu Dacia lui de care era tare mândru, dar care dădea semne de oboseală crâncenă atunci când o urca pe serpentinele de la Curmătură (născându-se, astfel, vorba care mă bântuie și acum când trec prin zonă: „sui, bătrână, la Curmătură, hai cu tata!”

A stat în tabăra de la Șanta, administrator cu mână de fier, până în `90, când l-au trimis acasă. Se apropia de 70 de ani, dar ar mai fi stat un an-doi. Poate mai mulți. A murit anul trecut după o bătrânețe liniștită, lângă copii și nepoți, ducându-i dorul bunică-mii, care s-a stins în 2003.

Mama a fost copilul rebel al familiei. A stat nemăritată până la 23 de ani (pe vremea aia, anii `70 și un pic, era o rușine să fii fată și să nu fii măritată), numai handbal avea în cap. Era și destul de bună, juca la echipa orașului și avea mai multe deplasări și cantonamente decât avem noi zile de mers la birou. Pe vremea aia sportul era încurajat și susținut, deși fiecare sportiv trebuia să aibă o slujbă la care să meargă când n-avea meciuri sau sesiuni de pregătire. Mama mergea la secția de accesorii a fostei fabrici „13 Decembrie”, unde se făceau celebrele genți diplomat din piele pentru export.

A dus-o așa, cu muncă și sport până la 32 de ani, când s-a născut soră-mea. Era în anul de dinainte de revoluție și viața pe care o știa începea deja să se schimbe destul de mult. A lăsat mingea și a apucat cu forță aparatele care făceau suruburi pentru genți și alte minuni de astea. Și-a pierdut jumătate din prima falangă a degetului arătător de la mâna dreaptă tocmai pentru că într-o zi a prins de mașinăria aia cu prea multă putere.

Abia în urmă cu trei ani, la 56 de ani împliniți, și-a văzut visul cu ochii, acela de a ajunge maistru în fabrica în care lucrează de vreo 12 ani. Îmi zicea acum vreo lună că își poate depune deja dosarul de pensionare, dar simte că o s-o sufoce pereții dacă se pensionează. „Mai stau până mai pot munci. Dacă stau acasă, o să mă sufoc.”

Alte povești de mare inspirație: Victor Neumann, Nea Iani, Iacob Palade, Domnul Dan, Christina Hesse, Tanti Iulia și Nea Nik. Vă recomand călduros să-l urmăriți pe Radu Badoiu în proiectul „Fii activ la orice vârstă”, pentru poveștile minunate pe care le documentează.

Proiectul are pagina de Facebook și site, e implementat de ANOFM in parteneriat la nivel național și este finanțat prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013.

Foto: Age And Work by Shutterstock

Tweet