Mici decizii regretabile

Sunt oarecum mândră că nu-mi regret alegerile mari ale vieții. Chiar vorbeam despre asta în urmă cu vreo săptămâna, când am stat de vorbă cu câteva doamne de la o mare companie HR: nu regret momentul în care am decis să mo căsătoresc, nici ăla în care am decis să divorțez; nu regret alegerile proaste ale unor job-uri, nici calea profesională pe care merg de câțiva ani încoace (deși n-am intuit niciodată că voi avea momente în care să-mi fie foarte greu sărăzbesc spre lumină).

Ce regret, însă, sunt momentele în care acționez în grabă, mânată de cele mai pure sentimente, dar, cumva, din prea mult entuziasm, ajung s-o dau de gard. Nu mai departe de ieri dimineață am trimis un e-mail serios, plin cu niște informații delicate și personale, ca aproximativ o oră mai târziu, după ce-am mai investigat problema care mă apăsa, să mai trimit un e-mail către aceeași persoană spunând că totul e rezolvat și că-mi prezint scuzele pentru deranj. Regretul m-a luat doar când am văzut că acea persoană n-a răspuns nimic, iar eu am ajuns să blestem momentul în care m-am gândit să zic ceva. Ok, regretul ăsta e legat mai mult de penibilul pe care ma străduiesc să-l evit cât pot de tare.

Tot din prea mult entuziasm ajung să mă implic în lucruri care îmi plac, doar ca să ajung la trista constatare că oamenii cărora le dăruiesc din timpul și experiența mea nu-și fac timp să se oprească o secundă și să spună mulțumesc. Atât. Fără fasoane, fără alte implicații. Doar mulțumesc.

Dintr-o naivitate pe care nu mi-o pot explica logic, oricât de mult mă străduiesc, ajung să-mi pun încrederea în mâinile unor alți oameni care o fac ferfeniță. Expun totul cu ușurință (asta și pentru că nu am nimic de ascuns) și mă încred în umanitate, uitând că viața e o junglă, că ar trebui să mă lupt pentru mine în fiecare moment și să nu uit să nu las garda jos.

Ceea ce regret cu adevărat e momentul în care realizez că alții s-au folosit de mine. Adică dacă tot sunt naivă, măcar să rămân naivă până la capăt, trăind veșnic cu impresia că totul e bine și frumos. Alte momente pe care le regret sunt alea când zâmbesc și sunt de acord cu cineva, formal. Acele mici momente de lașitate pe care le am doar din dorința de a aplana un conflict înainte să înceapă.

Micile decizii pe care le regret se transformă, însă, în decizii mari care sunt și vor rămâne ale mele. În ciuda celor „bine” intenționați, plini de sfaturi măiastre – bune doar ca să mă îndoape de întrebări și să nu-mi lase loc de răspunsuri – continui să-mi urmez instictele și să-mi asum greșelile cu toată puterea pe care o am. Zi după zi fac pași mici, dar siguri, înspre omul care îmi doresc să fiu: cu încredere în forțele proprii și cu capacitatea de a înțelege că a călca pe capete nu înseamnă decât a rămâne, într-un final, foarte singur.

Foto: Regrets by Shutterstock

Tweet