Amintiri despre Vunk si un cadou

Nici nu mai stiu cum se ajunsese la ideea ca trupa Vunk trebuie adusa la Timisoara, pentru un concert la Club 30. Stiu ca in acea perioada lucram cu managementul clubului la un fel de revitalizare a spatiului dedicat concertelor, o scena cu de toate pe ea, in mod special cu un sistem audio de invidiat. Aveam piese de teatru, concerte cu trupe sau artisti care nu mai fusesera de mult timp in urbe, asa ca Vunk, care tocmai isi incepea turneul prin tara, parea o idee foarte buna.

Am tinut legatura cu Cristi Stan, managerul lor, in timp ce ma gandeam cu oarecare emotie la intalnirea cu membrii trupei. De fiecare data am prejudecata asta, cum ca artistii romani ceva mai cunoscuti sufera de un vedetism atroce; am motive sa cred asta, proportia celor cunoscuti de mine e de 50/50. Mai ales ca era vorba de artisti tineri si se stie ca, uneori, tineretul are tendinta sa se urce singur mai sus decat ar trebui.

Da, m-am inselat. In loc de fite si pretentii am gasit niste oameni care abia asteptau sa se reintalneasca cu timisorenii. In loc de atitudine “regala”, am gasit maini intinse si ochi prietenosi, chiar daca, din motive independente de mine, partea logistica n-a mers chiar ca pe roate. Erau niste profesionisti, si-au facut treaba exemplar, cu toate piedicile intalnite, au avut o atitudine perfecta, au bucurat oamenii care dadusera buluc sa participe la concert, au stat la autografe, au zis “da” absolut fiecarui om care voia o poza sau o semnatura. Ba chiar si atunci cand cererile erau neobisnuite (gen “semneaza, te rog, pe spatele meu”), mai mult de un zambet sugubat nu vedeam pe chipurile celor din trupa.

Anii au trecut, Vunk a tot crescut. Cristi Stan imi spunea atunci, in octombrie 2010: “O sa vezi cat o sa crestem. In curand n-o sa ne mai tinem concertele in cluburi, in curand n-o sa mai mergem noi la patroni de birturi sa ne rugam de ei sa cantam. In curand.” In general, nu cred in visuri de astea marete. Dar ceva din atitudinea lui de atunci m-a facut sa il cred. Era acea determinare pe care n-o vezi in prea multi romani. El (si trupa pe care o reprezenta) lua in serios indemnul: “Vreau o tara ca afara”.

Au facut un show de poveste anul trecut. Apoi, nestiuti de nimeni, au creat Orasul Minunilor (a carui poveste o gasiti explicata la Cristina Bazavan). O lume mai buna, un loc in care toata lumea se poarta cu grija pentru cei din jur. Apoi au anuntat: Orasul Minunilor e show-ul lor din 2014.

Unul la care eu nu pot ajunge desi, va spun, nu exista trupa romaneasca pe care sa vreau s-o vad mai mult live. Nu pentru ca-s cel mai infocat fan al pieselor lor, nu-s stilul meu, dar pentru ca tot ce face Vunk pe scena se aseamana cu acea dorinta de a vedea un live pentru performance, nu neaparat pentru muzica. (in 2006, cand am fost sa-l vad live pe Robbie Williams, a fost din acelasi motiv: nu-i ascult muzica, dar mi se pare de neratat un show live de-ale lui) Bilete se mai gasesc pe IaBilet.

Am primit doua invitatii la spectacolul din 3 octombrie. Asta pe langa inca un minunat cadou, niste casti mari, numai bune de pus pe urechi cu muzica buna si rupt de lume. Plus o scrisoare care mi-a fost citita de Cristina, la telefon, atat de frumoasa incat mi-au dat lacrimile. (ma stiti sensibila, asta e)

Invitatiile le ofer cadou. Cu tot cu transportul aferent, sa ajunga de la Timisoara la oricine din tara asta doreste si poate sa mearga la Polivalenta, la concertul Vunk de pe 3 octombrie. Lasati-mi un comentariu despre melodia care va place cel mai tare de la ei si spuneti-mi de ce va place atat de tare. Daca sunteti mai multi, voi alege subiectiv cel mai frumos raspuns. Pana miercuri, 1 octombrie, ora 12 (sa avem timp sa chemam si curierul).

Eu multumesc, Vunk, pentru cuvintele calde. Le-am simtit cu tot sufletul. Sa va fie bine, sa aveti un concert minunat, sa va continuati tot asa frumos treaba din Orasul Minunilor.

Tweet