Amintirile mele cu TIFF

Merg la TIFF de cinci ani. Consecutivi. N-am lipsit la nicio ediție din 2011 încoace, merg chiar și pentru două-trei zile.

Merg la TIFF pentru că e contribuția mea la ceea ce înseamnă viață culturală. E al cincilea an în care festivalul mă invită să fiu acolo și al cincilea an în care aleg ca o parte din banii de concediu să meargă spre Cluj și să susțină, infim, dezvoltarea unui oraș românesc prin turistul din mine. Am ales să fac asta pentru că festivalul ăsta, prin tot ce înseamnă el pentru cultura românească, merită fiecare contribuție, a mea și a altora. E o investiție în mine și în viitorul culturii românești, pe care-o cred singura carte de vizită valabilă peste hotare.

TIFF a fost dragoste la prima vedere. Încă e. De fiecare dată când ajung la Cluj în timpul festivalului, regăsesc orașul la fel și fundamental schimbat. Am văzut pe viu transformările Casei TIFF, locul în care ne adunăm cu toții să ne bem cafelele de dimineață, să ținem interviuri sau să stăm, pur și simplu, unii în preajma celorlalți, parte din acest frumos vârtej de câteva zile în care filmul, petrecerile, poveștile cu prieteni vechi și noi se împletesc în cel mai dulce-obositor-nebunesc mod.

Anul 2013, party de închidere TIFF. Mă uit la ceas, e ora 2 noaptea. A doua zi la ora 9 aveam autocar spre Sibiu, mergeam către celălalt festival drag al inimii mele (FITS). Cu inima îndoită, îmi iau la revedere de la cei care erau în imediata-mi proximitate. Și plec. Ajung la hotel, pun pijamaua pe mine și poc, mesaj pe Facebook de la Aroneț: „io ți-am zis să nu pleci.” Mesajul era însoțit de niște poze: Fanfara Transilvania venise la petrecere. Nu m-am întors, nici măcar nu mi-a fost ciudă că-i ratasem, și m-am pus la somn fericită că se încheiase încă o ediție de TIFF în cel mai frumos fel: îmbinarea filmului cu muzica și cu oamenii de toate felurile – exact așa cum trebuie să se întâmple într-o țară în care cultura este prețuită.

Anul 2014, ediția în care am stat puține zile, la începutul festivalului. Și prima ediție în care am mers însoțită. Era rândul meu să arăt cuiva festivalul ăsta, să fac în așa fel încât acest cineva special să înțeleagă bucuria mea de participant la nebunia TIFF. L-am alergat pe la filme, am mers împreună la petreceri, am bătut străzile Clujului cu badge-ul fluturând și ne-am încontrat în discuțiile despre filmele pe care le-am văzut.

Discuțiile de la TIFF Lounge.

Zilele Filmului Românesc.

Întâlnirile cu actori, regizori sau alți oameni din lumea filmului și teatrului și muzicii.

Concertele speciale.

Proiecțiile speciale.

Petrecerile care se termină târziu în noapte (sau dimineața devreme).

Nevoia de multă cafea și multă apă, să nu-ți trebuiască prea mult somn și, astfel, să nu pierzi nimic-nimic din ce se întâmplă.

Întâlniri prețioase care-ți rămân în inimă.

TIFF. Istoria se scrie și odată cu mine.

Notă: fotografiile sunt într-o ordine oarecare și surprind o foarte mică parte din tot ce-au fost anii mei de TIFF.

Tweet