Aroganța are părțile ei bune

Câțiva ani buni m-am străduit să le arăt oamenilor că eu nu-s arogantă sau răuvoitoare, ba din contră, sunt om bun și foarte deschis. Știți cum e, oamenii te percep altfel decât știi tu că ești. En fin, de o vreme încoace am început să îmbrățișez această percepție a oamenilor despre mine, pentru că-mi permite să „degajez terenul”, ca să zic așa. Par încrezută și mă cam eviți din acest motiv? Excelent, atunci nici eu nu mai trebuie să fac eforturi să fiu drăguță doar pentru că, din întâmplare, te numeri printre oamenii cu care e musai să socializez la un moment dat.

Cu niște vreme în urmă, mă afectau tare mult bârfele, vorbele rele, discuțiile oamenilor mici. N-am idee de ce, poate pentru că mă simțeam frustrată să știu că despre mine se vorbeau lucruri pe care nu le făcusem niciodată. Vorbind cu un prieten despre asta, mi-a pus o întrebare foarte simplă: „zi-mi, exact, cu ce te afectează vorbele astea; concret, ce rău îți fac”. „Niciunul concret”, a fost răspunsul meu, iar odată cu el a venit și rezolvarea problemei mele.

Adevărul e că sunt vreo 10-15 oameni pe lumea asta de care-mi pasă cu adevărat. Pentru care mă îngrijorez și mă bucur, despre care vreau să știu ce fac și cum le e viața. Restul, fiecare cu treaba lui. Nu mai am de mult curiozități de genul „dar oare ăla de ce s-o despărțit de nevastă”, „dar ăla de ce o plecat de la job-ul ăla mișto”, „dar xulescu de ce și-o fi închis afacerea” și așa mai departe. Mai speculez, din când în când, cu mine însămi, dar asta e maximul pe care-l fac.

Revenind la aroganță, asta o să mă scape de multe chestii pe mai departe. De exemplu, sper să mă scape chiar și de întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului (care se va întâmpla anul viitor în mai), la care nu găsesc niciun motiv întemeiat să merg. Din punctul societății de vedere, sunt o neîmplinită: divorțată, fără copii, stau în chirie, am o mașină în leasing – pe firmă. Din punctul meu de vedere, sunt chiar prea împlinită: reușesc să țin o firmă mică pe linia de plutire (în ciuda bețelor în roate băgate de oamenii care ar trebui să ajute/administrație publică etc.), am contribuit, alături de alții, la instruirea câtorva sute de studenți, mă implic în viața culturală a orașului cât de des pot. Doar că astea din urmă nu sunt realizările cu care să te lauzi la o întâlnire de felul ăsta, așa că, probabil, o să zic pas. În primul rând pentru că nu prea știu să mă laud (și numai ce-am hotărât că n-am cu ce), în al doilea rând pentru că nu mai suport exclamările de genul „vaaaaaai, dar tu n-ai făcut încă un copil?”

Bonus point: sunt vreo cinci oameni cu care mai vorbesc din când în când, iar în ultima vreme nu mai prea știu să mă prefac, drept urmare nu mă văd interesată de viețile foștilor mei colegi (deși nutresc o nostalgie nemărginită pentru momentele împărtășite cu ei de-a lungul anilor de liceu). Aroganță all the way. Și probabil că nici rândurile astea n-o să ajute la atitudine (sunt câțiva cu care sunt prietenă pe Facebook), așa că cu atât mai mult probabil că o să-i las să se simtă bine între ei.

A-ro-gan-ță. Repetați după mine. A-ro-gan-ță. Vă scoate cel mai bine din lume.

Foto: Arrogance Is Bliss by Shutterstock

Tweet