Avem nevoie si de teatru clasic
Stateam aseara de vorba cu Ioana si al ei logodnic, ambii pasionati de teatru, despre cat de mult s-a schimbat viziunea artistica a managerilor de teatre din Romania. Nu ca ne-am pricepe noi neaparat la asta, dar e imposibil sa nu vezi propunerile de spectacole din stagiunile odata impanzite de teatru clasic, pe intelesul tuturor. Incepem sa experimentam, ca spectatori, alte forme de teatru, alte texte, scrise pentru mintile mai libere, incepem sa observam diferentele intre o regie buna si una mai putin fericita.
Discutia de aseara se referea la proportia pe care ar trebui sa o aiba spectacolele de teatru clasic vs. spectacole ce se fac pentru critici si spectatori mai umblati prin lume, ca sa zic asa. Sunt putini regizori care reusesc sa imbine si una si cealalta, insa nici ei nu vor face fiecare spectacol pentru mintea fiecarui spectator. Imi vine in minte acum Silviu Purcarete, care a facut “Faust” suficient de criptic incat sa fie ridicat in slavi de critici si atat de grandios si opulent cat sa fie apreciat de oricine alege sa isi petreaca doua ore in Hala Balanta din Sibiu. Uimirea e atat pe chipul invatatului, cat si pe cel al profanului, dar acest echilibru e foarte greu de atins si are nevoie de sustinere, nu atat financiara, cat una de felul asta: “deci ce vrei tu sa faci? un spectacol cu scripeti, fum, foc si band live? bine, iti cautam o hala, fa-ti de cap”. Pe de alta parte, Purcarete a facut si Danaidele, Metamorfoze sau mai recentul Calatoriile lui Guliver, spectacole la care n-ai de ce sa iti folosesti logica, ci imaginatia; trebuie sa te lasi purtat de fantasmele lui ca sa poti intelege ce vezi pe scena.
Spectacolele pe care le-am vazut aseara la FITO 2013 au fost diametral opuse, exact aceasta opozitie despre care vorbeam mai sus. Primul – facut pentru critici, al doilea – facut pentru incantarea publicului.
“Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprita” – Teatrul Odeon Bucuresti – a fost spectacolul pentru critici. Textul lui Bertold Brecht, sunt convinsa (desi mi-a fost foarte greu sa-mi dau seama de asta), e unul aproape de genial, parodiind prin simboluri nenumarate drumul lui Adolf Hitler de la cancelar la dictator. Acum, partea proasta e ca viziunea regizorala a lui Dragos Galgotiu nu a fost una pe placul meu. Sigur, eu nu sunt de referinta in evaluarea unui spectacol, dar cred foarte tare ca as fi apreciat mai mult ce am vazut pe scena daca m-as fi concentrat doar pe decriptarea textului si nu as fi fost intrerupta de momentele de cabaret insinuate sistematic si deranjant pe parcursul spectacolului. In plus, n-am inteles ce valoare artistica a adus spectacolului scenele de nuditate sau gestica vadit sexuala din anumite momente. Nu-s o pudica, inteleg nuditatea si necesitatea ei in anumite spectacole, inteleg ca acest spectacol a fost gandit ca unul de cabaret, dar tot nu vad de ce a trebuit sa ne holbam 3 minute la fundul unei domnisoare care cauta bani in buzunarul unui mort.
De altfel, mi se pare foarte interesant, ca spectator, sa ai momente in care, chinuindu-te sa intelegi anumite simboluri, in mintea ta se face lumina si exclami un “aaaaa, deci asta era”, cu satisfactia lui unui descoperitor de comori. Mi-as fi dorit sa pot intelege mai mult din spectacolul asta, mai ales ca ma fascineaza personalitatea lui Hitler (pur stiintific, ca altfel il urasc din tot sufletul). Insa un text atat de criptic are nevoie de un spectacol simplu, care sa nu-ti ia ochii si care sa se concentreze pe replici, nu pe decoruri, costume si floricele adiacente.
Cel de-al doilea spectacol al serii de ieri a fost pentru publicul larg. O poveste semi-politista, cu crime, suspans si foarte mult umor, “8 femei” – Teatrul Regina Maria Oradea – a reusit sa ma relaxeze complet. N-a fost nevoie sa ma concentrez la la joc, la text sau la decoruri, ci doar sa ma bucur de teatru pur, de o montare clasica si de replicile amuzante spuse de cele 8 protagoniste. Iar povestea mi-a reamintit un lucru: oricata drama ar fi in jurul tau, drama ta e mai importanta. Oricat de mult ar trebui sa te supere o intamplare, intotdeauna va exista o alta, adanc infipta in tine, care iti va lua gandul de la ceea ce ar trebui sa simti cu adevarat. Ah, si mi-au placut costumele la nebunie. Facute cu gust, din cap pana in picioare. Eram foarte aproape de actrite si le-am studiat in detaliu, nimic n-a fost lasat la voia intamplarii.
Mi-a placut “8 femei” pentru ca e un spectacol pentru toata lumea. Si revin la inceputul acestui articol, in care spuneam ca montarile de teatru clasic n-ar trebui sa dispara din oferta stagiunilor teatrelor din tara. Avem nevoie de teatru clasic, accesibil si usor de inteles.
Mi se pare ca teatrele din Oradea, Cluj, Timisoara sau Targu Mures au inteles asta foarte bine, dar sunt foarte curioasa ce se va intampla in continuare. Mi-ar parea rau sa vanam clasicul asa cum, in urma cu cativa ani, vanam spectacolele de teatru “cu viziune”.
