Betigase parfumate si o Matsu – teatru japonez
|Cu festivalul asta de teatru ma simt intr-o goana continua. Am niste bilete la unele spectacole, pe care le-am solicitat inca de acum vreo 3 saptamani, dar intalnind oameni si povestind cu ei, aflu ca vreau sa merg si la altele, la care nu am bilet. Si incep sa alerg pe la agentie, sa dau din coate, sa aflu cum ajung in posesia ravnitelor bilete, pentru ca cele mai multe spectacole sunt sold-out de zile bune deja.
Asa a fost si cu spectacolul de aseara, despre care directorul festivalului, Constantin Chiriac a spus fix asa: “Trebuie sa il vedeti, asa ceva nu e de ratat.” Zis si facut, aseara la ora 19 asteptam cuminte, printre straini (n-am mai gasit loc decat undeva prin spatele salii), sa inceapa “Keisei Hangonoko” (“Iubita iesita din fumul betigaselor parfumate”), piesa jucata de teatrul japonez Yamanote Jijosha, in regia lui Masahiro Yasuda. Sincer, habar nu aveam la ce sa ma astept, stiam ca va fi o abordare cu totul diferita de teatrul clasic, japonezii fiind recunoscuti pentru stilul lor aparte de a juca.
Inainte de piesa citisem informarea lasata cu grija de voluntarii festivalului pe scaunele din sala si eram si mai confuzata, pentru ca de acolo am aflat ca acest teatru este atat de inovativ incat a dezvoltat o metoda de a juca specifica lor, metoda Yamanote, iar stilul de joc se numeste “Yojo-han”. In stilul Yojohan, corpul actorilor nu sta niciodata drept, iar miscarea este incetinita, mentinand o pozitie instabila. Replicile sunt corelate cu miscarea si eliberate cand actorii se opresc grupati in formatie estetica. Regulile de miscare cu proprietati simple si antrenarea vocala creeaza posibilitatea de a exprima existenta umana complexa si grea, ceea ce nu se poate exprima in teatrul realistic.
Povestea in sine nu m-a impresionat, fiind una cu puternice accente ale culturii japoneze, in care se vorbeste despre sinucidere ca despre ceva firesc, onorant si in care femeile pot sa aiba accese de mustrari de constiinta pe care si le rezolva imprumutandu-si barbatul unul alteia, fara ca el sa aiba ceva de obiectat. De asemenea, japonezii sunt mari fani de incarnari suprarealiste, dintr-o simpla pictura putand sa rasara, de exemplu, un tigru feroce care rupe totul in jur. Iubirea transcende totul, chiar si fiinta si reincarnarile pot fi atat de reale incat se confunda cu persoane autentice; iar autoritatea suprema a unui grup de familii poate sa aiba dreptul de a reda identitatea unei persoane moarte, inlocuind-o cu altcineva.
Ceea ce m-a impresionat cu adevarat a fost jocul actorilor, care au facut un tur de forta timp de o ora si jumatate: corpurile lor erau atat de incordate incat de multe ori aveam senzatia ca, dupa ce spun un sir de replici, o sa se prabuseasca la pamant fara vlaga. Obiectele de butaforie si decorul, in generaul, au fost atat de minimaliste incat acum stau si ma gandesc ca mie mi se pare ca am vazut munti, vai, sabii, sange si altele asemenea, fara ca, de fapt, sa vad altceva in afara de 3 panouri din ate si niste actori senzationali.
Teatrul japonez e greu de digerat daca nu esti pregatit sa iti ascuti toate simturile in timp ce asisti la un spectacol. Pentru ca, pe langa faptul ca trebuie sa fii atent la subtitrare (totusi, povestea e importanta si trebuie urmarita), e imperios necesar sa simti cu toata fiinta jocul si forta incredibila emanata de actori.
Teatrul se afla in turneu in Romania si, daca aveti timp, va rog sa mergeti la spectacolele lor: in Turda, la Teatrul Municipal, in data de 7 iunie, ora 19 si in Bucuresti, in 11 iunie, la Teatrul Odeon, tot la ora 19. Garantez ca n-o sa va para rau si cred ca trebuie sa profitam de fiecare ocazie pe care o avem pentru a vedea ceva de exceptie.
Credit foto: Dragos Spiteru | FITS 2011
Tweet
Ma bucur ca spectacolul a fost apreciat. Si totodata imi exprim dezamagirea fata de publicul ad-hoc adunat acolo-care nu a stiut sa aprecieze unicitatea acestui stil de teatru. De obicei la Stanca e standing ovation pentru orice. Ma asteptam la o reactie mai pozitiva si entuziasta. Insa am asistat la toate repetitiile lor si am vazut ca trag cate 9 -10 ore pe zi, cred ca sunt biasata rau…:)
Eu recunosc, nu am stat mai mult de un minut la final, pentru ca ma grabeam sa ajung la spectacolul de la Casa de Cultura. In ceea ce priveste reactia, eu cred ca nu trebuie sa-i condamnam prea tare pe spectatori, sunt multi care nu inteleg care e efortul din spatele unei asemenea interpretari. Inca mai e nevoie de cateva astfel de spectacole, in care publicul sa cunoasca si sa inteleaga cultura japoneza.
Ai dreptate, insa tine si de bun simt. Publicul roman e lipsit de bun simt si nu intelege efortul din spatele unei productii. O spun cu tot respectul, dar traiasca Bendeac si Tociu “care e pentru bobor”. Publicul nu face niciun efort sa inteleaga sau macar sa incerce sa fie atent 3 minute. Tot asa, la “Confronting Silence” la Sinidicate s-a iesit pe capete, nu era dom-le balet cu tutu si lebadoi, asa ca iesim pe capete. Unde e respectul fata de actul cultural?
Eu sunt pentru aceia care aleg sa nu stea la un spectacol, daca nu le place sau nu rezoneaza cu el. Sunt multi care merg la unele evenimente fara sa stie exact ce o sa vada. Eu am iesit aseara de la Perla Neagra, spectacolul momntat de teatrul din Emirate. De ce am iesit? Nu pricepeam nimic, nu exista subtitrare si pe scena erau niste oameni care vorbeau araba. De ce sa fi stat? Daca am plecat nu inseamna ca nu am apreciat actul artistic, ci doar ca nu am inteles nimic si nu voiam sa-mi risipesc timpul.
Sunt multe de vorbit pe tema asta si iti multumescde comentarii (si polemica)