Chiar e necesar sa spunem tot?

Of course, iar am o problema de perceptie. De la o vreme incoace intalnesc tot mai multi oameni ale caror probleme mai mult decat personale sunt puse pe tapet cu nonsalanta. Am probleme cu iubitul/iubita, stie tot blocu’, strada, si prietenii prietenilor mei. Am o viata naspa, pai sa afle toate lumea, frate, sa nu sufar io in tacere.

Acu’, ori is io prea carcotasa, ori chiar nu e normal sa ii incarci pe toti cei din jurul tau cu problemele tale. Bineinteles, aici nu ma refer la familie sau la prietenii cu care imparti si bune si rele. Dar in momentul in care absolut toata lumea iti stie problemele, cred ca nu mai exista sentimentul ala de sprijin pe care vrei sa-l obtii de la cei carora le pasa cu adevarat.

Eu sunt mai zgarcita la confesiuni, de felul meu. Nu consider necesar sa imi arunc pe masa toate necazurile. Pe care le am si eu, in ciuda faptului ca toata lumea ma vede zambind sau razand cu gura pana la urechi. Poate ca acasa, in intimitatea camerei mele, imi iau ursul in brate si plang pana nu mai pot scoate lacrimi. Poate ca nu, dar asta e o chestie care va ramane intre mine si cei doi oameni cu care imi impart cele bune si cele rele.

Sunt multi cei care, la intrebarea “ce mai faci?”, pusa de niste oameni cu care se vad de la ocazional spre foarte rar, raspund cu lux de amanunte cat de cacat e viata lor. Cate probleme au si cat de rai sunt ceilalti cu ei si fara sa tina seama ca interlocutorul lor deja se uita pe pereti de plictiseala. Newsflash: nu e nimeni interesat sa va asculte problemele, dragilor, daca ar fi fost interesati, oamenii aia ar pune mana pe un telefon si v-ar intreba de sanatate si inainte sa va intalniti accidental cu ei.

Eu as fi curioasa sa aflu ce obtin din expunerea asta. Sau macar ce vor sa obtina. Mila? Compasiune? Ajutor? Nici una dintre astea nu se primesc de-a moaca. Desi nu inteleg nici in ruptul capului de ce unii vor sa proavoace mila celorlalti, de ajutor toata lumea are nevoie. Iar eu una, cand vad ca oamenii la care tin se confeseaza in toate partile, mi se face lehamite de a mai intinde o mana de ajutor. Pentru ca, atatat timp cat tu, cel pe care il consider prieten, nu faci diferenta intre mine si unul de pe strada, atunci nu ai nevoie de mine asa cum cred eu ca ai nevoie de mine.

Nu stiu daca am reusit sa ma fac inteleasa. Nu stiu daca unii n-o vor lua personal, desi nu asta e intentia mea. Stiu doar ca mai sunt momente in viata asta cand vreau sa cred ca sunt speciala pentru cei din jurul meu si ca, prin felul meu de a fi, reusesc sa alin cumva problemele celor care conteaza pentru mine.

Iar daca altii considera necesar sa se expuna in vazul lumii, sa se duca la lume sa obtina ajutor so consolare. Am zis!

LE: Pentru toti cei care au impresia ca ma refer la cineva anume, ii rog respectuos sa-si pastreze parerile pentru ei si sa mai citeasca o data articolul. Nu sunt omul care sa nu spuna prin viu grai ceea ce are de spus, daca are ceva de spus. In nici un caz nu mi-as folosi blogul pentru asta.

Tweet