Cum vedem filmele?

Nu ma refer la procesul efectiv, acela de a fi spectator in cinema (de preferinta), cu o punga de popcorn in brate si un suc asezat strategic pe bratul scaunului (desi eu prefer maxim o apa plata, popcorn nu mananc; nici nachos, nici McDonald’s). Ma refer la asteptarile pe care le avem atunci cand mergem la un film, la lucrurile pe care le urmarim pentru ca apoi sa decretam grav daca ne-a placut sau nu.

Experienta de festival (mica, foarte mica, prea mica pentru a fi luata cu adevarat in calcul) m-a invatat ca, uneori, se asteapta de la mine sa privesc filmele cu alti ochi decat cu cei ai spectatorului obisnuit. Ca trebuie sa surprind nuante, ca trebuie sa vad dincolo de scenariu, ca e necesar sa compar diferite jocuri actoricesti si sa declar ca, daca nu mi-a placut neaparat filmul, am gasit un lucru care m-a facut sa raman pe scaun, in scenariu sau in jocul unuia dintre actori.

Ori pe mine sa ma scuzati, nu stiu (si cred ca nici nu vreau) sa fac asta. Critici de film avem peste tot, chiar prea multi, as putea spune. Caci sunt multi cei care dau verdicte, care nu stiu, nu pot si nu vor sa inteleaga ca un film se priveste in ansamblul lui, ca uneori poti trece peste neajunsuri (sunet mai slab, calitate mai slaba a proiectiei, mici inadvertente intre subtitrare si desfasurarea actiunii, poate niste actori care nu sunt stralucitori etc.)

Sunt zile in care ma declar incantata de comedioarele usoare, americane, care mustesc de clisee, alea cu succes de casa si incasari-record. Sunt alte zile in care ma gandesc cum am putut sa ma declar incantata de asa prostii de filme, insa cred ca totul tine de starea de spirit. Sunt filme pe care le privesc din nou si din nou, care se sfarsesc dramatic si din care nu am cum sa-mi iau energie, dar sunt atat de bune, ma fac sa imi pun atatea intrebari (chiar si la a cincea sau a zecea vizionare) incat vor face parte din viata mea pentru totdeauna.

Nu voi sti sa vad filmele altfel decat cu sufletul de moment. Cand am vazut “Une vie de chat” la Comedy Cluj, sufletul meu de moment era plin de soare si energie. Acum, in agitatia vietii mele de organizator de evenimente, n-as mai avea rabdare sa-l vad pe tot, dar l-as revedea intr-o alta zi, cu soare sau fara.

Dar mi-as dori foarte tare ca oamenii, mai ales cei fara o educatie solida in cinematografie, sa inceteze in a eticheta filmele, actorii, sunetul, lumina, post-productia. Sa ne vedem cu totii de lungul nasului si sa cautam modestia prin buzunare, poate mai gasim vreo firimitura.

PS: ceea ce am spus despre filme se poate regasi si in opiniile de dupa vizionarea unul spectacol de teatru, balet, teatru-dans etc; cu mici adaptari.

PPS: spuneti-mi si mie niste filme pe care le-ati vazut cu sufletul; poate-mi imbogatesc si eu serile linistite (cand o fi sa vina)


9 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *