Daca nu facem ceva, vor fi aruncati in strada

Bunica mea a avut o sora cu retard mintal grav. Cu alte cuvinte, niciodata n-a reusit sa aiba o gandire mai matura decat a unui copil de 6-7 ani. Dupa ce buni a murit, parintii mei au fost cei care au avut grija de ea, poate si pentru ca erau singurii care puteau face asta, desi tata mai avea un frate si o sora: sora lui era la Medias, iar fratele lui tata nu mai era in putere si avea o sotie destul de bolnava la vremea aia. Intre timp, si sora si fratele lui tata au murit. Nu de batranete, ci de cancer.

Matusa asta a lui taica-meu avea nevoie de ingrijire permanenta. Trebuia supravegheata, fix ca un copil: cand merge la baie, cum i se da sa manance (la fiecare masa care se compunea din garnitura + ceva carne, mama ii facea soldatei), cand iese la plimbare, ai grija sa nu iasa din curte si altele de felul asta. Era stress-ul major al maica-mii, care mai avea doi copii: pe mine, ca aveam vreo 10 ani cand Nuța (asa o chema) a ramas in grija alor mei si pe sora-mea care abia facuse un an.

Femeia asta, cu mintea ei de copil, ne iubea imens, pe mine si pe sora-mea. Mie imi zicea <auru’>, ca eram blonda-blonda si asa stia ea sa-mi spuna ca am par de aur, iar sora-mea era pupacita de numa’, ca o mai lasa mama sa stea pe langa ea (dar o supraveghea dintr-un colt, ca n-avea curaj s-o lase singura cu bebele). Acum mi-ar fi ciudat sa vad un om care se comporta ca un copil mic, dar atunci ea era parte din viata noastra si simteam ca ai mei, cateodata, cedeaza nervos. O mai vedeam pe mama plangand in bucatarie, desi, cand simtea ca ma apropii, isi stergea lacrimile rapid, sa nu vad ca-i suparata.

Ai mei lucrau destul de mult si imediat dupa revolutie fabrica in care lucrau a inceput sa se destrame si sa fie vanduta bucata cu bucata. In zilele in care ai mei stateau mai mult la munca trebuia sa am eu grija de matusa mea cu minte de copil, iar situatia asta a durat destul de mult. Cateodata stateam si cu ea si cu sora-mea, care avea nevoie de si mai multa ingrijire, avea 2-3 ani pe atunci. Eram cumva mandra ca ai mei au incredere in mine sa le fac pe toate, dar era mult prea multa responsabilitate pe umerii mei, atunci.

De cateva ori s-au cautat solutii, un centru de ingrijire al batranilor, sa contribuie toata familia cu bani si sa ii lasam pe altii s-o ingrijeasca. Tata, la inceput, nici n-a vrut sa auda, dar apoi si-a dat seama ca e nevoie de un loc special, ei nu mai puteau face fata. Din pacate, era un singur loc in Sibiu unde se putea face asta, iar acolo era cu cantec: batranii acceptati in complex isi lasau casa celor de la centrul de ingrijire, iar cei ce nu aveau proprietati erau nevoiti sa plateasca o suma lunara imensa. Ai mei nu si-au permis asa ceva, asa ca Nuța a stat cu noi pana cand a murit.

De ce v-am povestit toate astea? Pentru ca Timisoara are un centru de psihiatrie in care bolnavii de felul matusii mele sau altii, cu afectiuni mai grave, e in pericol sa se inchida pentru ca un judecator a hotarat retrocedarea cladirii in care se afla spitalul. Solutia exista, spitalul ar trebui sa se mute in Giroc, la fosta garnizoana militara. Exista si banii pentru reamenajare, dar nimeni nu face nimic. Si bolnavii trebuie mutati la inceputul lui 2012, altfel raman, literalmente, pe drumuri.

Aceasta nu e o campanie de strans fonduri, ci de o incercare de constientizare a Consiliului Judetean Timis (de care apartine Clinica de Psihiatrie Eduard Pamfil)), sa puna mana pe cladiri si sa le renoveze, pentru ca mai e foarte putin timp la dispozitie. Asa ca eu o sa scriu o scrisoare electronica la fiecare dintre adresele astea. Si asta trebuie sa faceti si voi, daca vreti sa dai o mana de ajutor.

cjt [at] cjtimis [punct] ro,

alain.rus [at] cjtimis [punct]

jana.lavrits [at] cjtimis [punct] ro

Numarul de telefon pentru sesizari e acesta: 0256.406.300

Va las cu un clip de 4 minute, care explica mai bine in imagini ce am vrut eu sa zic in cuvinte.

Situatie semnalata de Gerhald, aici.

Tweet