Deci…cum?

Am inceput mini textul asta de vreo 4 ori. Am scris, am sters si tot asa. Am atatea de spus si, totusi, atat de putine, azi. Pentru ca totul e minunat dar nu prea. Pentru ca as vrea sa stiu ce ma deranjeaza, dar nu am niciun motiv de a fi deranjata de ceva.

Imi vine sa-mi iau lumea in cap, aproape ca am reusit, ca am fugit din Timisoara cateva zile, dar, din cauza ultimelor aventuri cu sanatatea, stau inchisa (benevol) intr-o cabana, iar in jurul meu toata lumea se pregateste de mers la schi, la dat cu placa, la activitati de afara, in general. Eu, ca o desteapta a pamantului, mi-am adus de lucru, sa nu ma plictisesc.

Acesta e un post despre nimic. Despre strambatura aia pe care o facem cu totii atunci cand cineva ne intreaba ce avem si noi raspundem cu o grimasa. Despre atunci cand arati tuturor zambete si ti se raspunde cu misto-uri, ca asa-i in tenis. Despre momentul in care faci misto si ti se raspunde cu zambet, de nici nu mai stii cum ii mai bine.

No, daca sunteti in ceata amu, va dau si o piesa de sambata. Sa fie ceata completa. Poate cititi si versurile, ca-s potrivite.

Tweet