Din dragoste pentru baschet

Maine reincep meciurile BC Timisoara la Sala Olimpia, cu un meci extraordinar de important, in sferturile de finala ale Cupei Romaniei, cu CSU Ploiesti/Asesoft. Desi in campionat am castigat meciul, desi Catalin Burlacu, de la oaspeti, e suspendat pentru 2 etape (pentru magaria de a imbranci un arbitru la meciul cu CSU Sibiu), desi pornim ca favoriti, meciul va fi unul foarte greu. Arnautovici, antrenorul ploiestenilor, e un tactician renumit si sigur are ceva asi ascunsi in maneca, insa mizez pe geniul lui Badnjarevic sa-l contracareze.

Sezonul competitional 2011-2012 a inceput cu sperante mici pentru noi, timisorenii. Veneam dupa un sezon extraordinar de prost, dupa o despartire dureroasa de Dragan Petricevic, dupa niste infrangeri rusinoase care au adus multa tristete. Totusi, noi, suporterii, eram alaturi de echipa si mai putin alaturi de administratia clubului, care parea sa nu stie incotro se indreapta. Vara a trecut cu tot felul de emotii, Rade a plecat la Asesoft, Milos a plecat la Oradea si inima s-a rupt in niste bucati.

Bogdan Popescu a acceptat sa vina la BC Timisoara si a trait niste umilinte greu de suportat: la primele meciuri, dupa fiecare victorie (!!!), erau scandate injuraturi care il aveau pe el ca tinta. Nu s-a lasat si a jucat in continuare, a fost (si este) trup si suflet pe teren. Si in afara lui, pentru ca am petrecut o dupa-amiaza intreaga stand de vorba cu el si cu Dominiq “Zburatorul” Archie. Amandoi sunt atat de modesti incat mi se pare ca traiesc intr-o lume paralela, in care rautatile nu-i ajung. Noua echipa s-a format cu ei, iar Siriscevic, Sarovic, Shone, Dragos, Zlatko, Cuic, Palti si ceilalti s-au unit asa cum nu credea nimeni ca o sa se intample. Acum, numele lui Bogdan e strigat ca incurajare. Deocamdata timid, dar macar nu se mai injura.

Pana acum, in sezonul asta, am plecat de la meciurile baietilor cu zambetul pe buze si foarte fericita, insa n-o sa uit niciodata deznadejdea vazuta pe chipurile lor in sezonul trecut, dupa meciul din cupa de la Steaua de acasa. Sau lacrimile lui Rade dupa meciul cu Medias. Nici pe Dragan n-o sa-l uit cand mi-a spus: “eu plec, dar tu sa iubesti echipa asta in continuare si sa faci tot ce-ai facut pana acum, indiferent de ceea ce o sa se intample”.  I-am promis, lui, atunci, intr-o cafenea din piata Unirii, ca n-o sa renunt.

Si n-am renuntat, sprijinul meu e neconditionat pentru ca echipa asta merita iubita. Pentru oamenii de acolo, pentru jucatorii care spun “saru’mana” cu un respect deosebit, pentru forta cu care se lupta cand sunt in teren. Si suntem pe primul loc, cu sanse la titlu.

Maine voi fi la sala. Ca intotdeauna. Pentru Timisoara.

Tweet