Emotie

Nerecomandat celor care nu inteleg ce inseamna pasiunea pentru muzica.

Mi-e greu sa pun in cuvinte tot ce-am trait aseara, timp de o ora, sau mai mult, sau mai putin, intr-un loc care pare scos din filme vechi… Nu vreau sa spun numele restaurantului pentru ca mi-e teama sa nu-i stric misticismul in care e invaluit. Sau in care l-am invaluit in mintea mea.

Eram la masa, cu inca niste oameni minunati si vorbeam, radeam, ne bucuram de muzica din boxe, ale carei sunete veneau parca dintr-un radio vechi, cu rezistentele aproape pe duca. La un moment dat, muzica din boxe s-a oprit si s-au auzit niste sunetele timide ale unui pian atins incet, cu veneratie, urmate de doua-trei note de acordeon nerabdator.

In transa, m-am ridicat de pe scaun si am mers in cealalta camera, locul in care un pianist si un acordeonist incepusera deja sa caute drumul spre sufletele noastre. Si cat de repede l-au gasit. Cu regret, dupa incetarea acordurilor, ne-am intors spre masa noastra, dar deja nu mai eram la fel. Melancolici, deschisi si duiosi, schimbam priviri complice, ca si cand am fi asistat la creerea lumii. Si, intr-un fel, chiar asa a fost: deschisesem o lume in care fiecare putea sa-si puna dorintele, sentimentele si trairile fara teama de ridicol.

Dupa un timp, pianistul a venit la masa noastra, invitandu-ne alaturi de ei. Mai eram o mana de oameni. Imbatati sau nu, pestriti, dar legati intr-un fel ciudat de locul acela atat de simplu… Si au inceput din nou sa cante. Mi-e mult prea greu sa vorbesc despre emotia aceea. Despre mainile care cantau la niste instrumente cu clape sticate si neacordate, cu o pasiune care iti darama sufletul si ti-l recladea la loc, in aceeasi fractiune de secunda. Despre ochii inchisi ai oamenilor de la masa, despre mana care o strangea pe a mea, dorind, parca, sa-mi ia toate gandurile rele si sa le arunce in eter, odata cu sunetul muzicii. Despre imposibilitatea de a ma misca, despre teama de a respira, ca nu cumva sa stric printr-un sunet comun acea magie.

Am plecat de acolo lasandu-mi mintea sa rataceasca pe clape. Am plecat de acolo lasandu-mi pasiunea de femeie sa traiasca momente pe care si le-a refuzat. Am plecat de acolo cu egoismul in sange, bucurandu-ma ca sunt printre putinii care au asistat la o asemenea demonstratie de suflet intins pe tava. Am plecat de acolo cu un singur gand in minte: trebuie sa revin, sunt dependenta.

Tweet