Experiențe: primul loc de muncă

1410865019_1a0b55089c Aveam 16 ani și un pic. Terminasem clasa a zecea de câteva zile, urma o vacanță mare în care nu se prefigura nimic altfel față de vacanța mare din anul precedent sau în urmă cu doi ani. Ai mei n-aveau bani să mă trimită în tabere, la bunici putea să merg, doar că ei stădeau la 20 de minute de mers pe jos (deci nu la țară, ca ai altora), de concediu cu familia nu se punea problema, așa că ai mei s-au gândit că mai bine muncesc în timpul ăsta. Și mie-mi surâdea ideea de a avea banii mei și a nu mai depinde de ce (nu) îmi dădeau părinții, așa că am îmbrățișat ideea.

Evident, nu știam să fac mare lucru. Maică-mea a vorbit cu vecina noastră (săru`mâna, tanti Nuți) și s-a hotărât că voi merge să lucrez la o prietenă de-ale ei, care avea o „cofetărie” la două străzi distanță de casă. Era perfect: aproape de casă, salariu bun, program de 8 ore (o săptămână dimineața, una după-amiaza), voi sta în spate, la bucătărie, și voi face cafea, voi spăla vasele, plus curățenia generală de seara, la închidere, când am tură de după-masă. Nu eram prea încântată de ce-aveam în job description, aș fi preferat să vând înghețată în centru, plus că eu îmi imaginasem că voi sta la tejghea să vând. N-a fost să fie, mi-am înghițit mândria și m-am pus pe treabă.

Tura de dimineață era de la ora 6. Mă trezeam la 5 și ceva, mă spălam pe ochi și plecam cătinel spre cofetărie, despre care aveam să aflu chiar din prima zi că e locul preferat de navetiștii care începeau munca la ora 7 la fabricile aflate la câteva sute de metri dinstanță. Localul era strategic între gară și locul de muncă, iar cafeaua de dimineață a clienților era însoțită de o „cinzeacă” sau două, în funcție de etatea consumatorului (ăia mai bătrâni aveau rezistență mai mare).

Am spălat căni și pahare de vodcă două luni întregi (că în a treia am fost promovată, am putut să vând la tejghea). Aceleași căni și pahare pe care le-aș fi spart în capul tuturor ălora care beau din ele, pentru că 90% dintre cei ce mă vedeau acolo îmi strigau ce mi-ar face. Aveam 16 ani, eram slăbuță și înaltă, mă îmbrăcam lejer, că era vară, iar ăia ce treceau pragul „cofetăriei” stăteau cu ochii lipiți de fiecare parte a corpului meu, indiferent cu ce eram îmbrăcată. Nu de puține ori am plecat seara spre casă alergând, pentru că erau unii care mă pândeau, și nu de puține ori am plâns pe înfundate, în bucătărie, de frustrare că nimeni (în afară de mine) nu le zice ăstora să înceteze cu căcaturile.

Am învățat, în astea trei luni muncite la 16 ani, să le răspund siniștrilor cu aceeași monedă. Să fiu agresivă, să înjur, să îi pun la punct. Să vorbesc pe limba lor. Am mai învățat să nu-mi fie teamă, că orice puternic d-ăsta se face mielușel când îi întorci vorbele. Din păcate, am rămas cu agresivitatea și o ofer cu dărnicie când mă simt amenințată, ori de câte ori cineva se poartă urât sau ridică tonul. Dar am rămas și cu o experiență fără preț, după care am știut că orice s-ar întâmpla cu mine în această viață, eu n-o să mor de foame pentru că nu mi-e teamă de muncă. De nicio muncă.

Cu toate momentele mai puțin frumoase, cred că am avut noroc. Am învățat pe pielea mea două chestii: că e foarte dificil să fii tânără femeie în România (și că orice bărbat, oricând, poate să te agreseze, într-un fel sau altul, fără să i se-ntâmple nimic) și că trebuie să trag tare ca să nu rămân la stadiul de spălător de vase într-o cofetărie. Vara aia mi-a fost de un real folos și o am în minte de fiecare dată când mi-e greu și zic c-am obosit.

Fiecare pricepe ce vrea din cele de mai sus, eu doar mă bucur c-am priceput destul cât să-mi fie învățătură de-o viață.

Photo credit: adaptorplug via VisualHunt.com / CC BY-NC


8 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *