“Ia-mi si mie un grepfrut.” (anti-cronica de film)

Se da un film. Ii stii subiectul, ai citit zeci, poate sute de articole despre el, aproape ca ii cunosti scenariul pe de rost. Trailere nenumarate, povesti cu cei care au vazut varianta de lucru (care seamana destul de mult cu varianta finala). Mai mult decat atat, ii stii sfarsitul. Sute de “spoilere” au impanzit internetul. Si, oricum, ii stii sfarsitul pentru ca e poveste artistica ce porneste dintr-o poveste reala, cu acelasi final.

Filmul te prinde in primele doua minute. Incepe alert, fara prea multe introduceri. Treci prin el, cadru cu cadru, incepi sa simti frustrarea personajului principal si a celor din jurul lui. Aproape poti pune mana pe ea si te tot intrebi (redundant, la fel ca mii de alti oameni) de ce i se intampla lui totul. Stii finalul, sta scris pe toate gardurile. Iar la final, pentru o fractiune de secunda, pentru o zecimala de bucatica infima de timp, te gandesti: “Poate nu se arunca. Poate vine cineva sa-l salveze. Poate se termina altfel decat stiu.”

Acesta, dragii mei, e marele merit al filmului “De ce eu?”. Desi stii tot despre film, ai citit tot ce se poate, ai vazut toate trailerele mai mult sau mai putin oficiale, te tine lipit de scaun de la inceput pana la sfarsit.

“Inspirat din fapte reale” vs. “Bazat pe o poveste adevarata”

“De ce eu?” e un produs artistic. Cu un scenariu adaptat unor fapte reale, dar cu foarte multa fictiune si interpretare a evenimentelor, cu o viziune regizorala, cu actori. Nu are pretentia ca e (si niciun film artistic n-ar putea fi) un documentar. N-are bucati de filmari reale (asa cum mai au unele filme artistice bazate pe cazuri reale); nici macar numele personajelor nu sunt aceleasi cu cele din realitate, dupa care sunt inspirate.

Pe procurorul Cristian Panait, il cheama, in film, Cristian Panduru. Alexandru Lele, procurorul din Oradea anchetat de Panait, poarta numele de Bogdan Leca. Iubita lui Panait care in realitate e avocat, in film e jurnalist. Si asa mai departe.

“Inspirat din fapte reale” e primul semn (deloc subtil, de altfel) ca trebuie sa luam filmul asa cum e el: un act artistic. Sigur, echipa de scenaristi a documentat foarte bine toata povestea, dar, cum nu au avut foarte multe date (si cum exista persoane care inca se tem sa vorbeasca despre ceea ce s-a intamplat in martie 2002), au decis sa ofere o expunere subiectiva a faptelor. Asa cum, de altfel, e expus orice produs artistic.

Drept urmare, toate acuzele de genul “Giurgiu e un fricos care n-a putut sa spuna adevarul pana la capat ca sa nu supere conducerea” sunt total deplasate si nu isi au locul in niciun context. Tudor Giurgiu nu a facut un film despre Cristian Panait si ultimele doua saptamani ale vietii lui. A facut un thriller politic care a avut in prim plan evenimentele prin care a trecut Cristian Panait. E o foarte mare diferenta.

Mie mi-a placut foarte mult filmul asta. La Timisoara se proiecteaza azi si maine tot la Filarmonica, de la ora 19. Daca nu vreti acolo, puteti merge la Cinema City, desi nu e un film pe care sa-l vezi cu popcorn-ul langa tine.

PS: fraza din titlul articolului e ceea ce spune Panduru la finalul filmului, pe terasa, cand iubita lui il anunta ca merge pana jos, la magazin. La cateva minute dupa aceea se arunca de pe balcon. M-a marcat si am retinut-o pentru ca, atunci cand moare cineva drag, te gandesti care a fost ultimul lucru pe care ti l-a spus; ai fi vrut sa fie “te iubesc”, “mi-e dor de tine” sau ceva la fel de profund. Dar viata, aia pe care o traim cu totii, ne invata ca de cele mai multe ori finalurile sunt fix asa: “Ia-mi si mie un grepfrut.”

Foto: Mircea Gherase pentru Marele Ecran

Tweet