Jurnal sarbesc – ultima parte

Aici povesteam cum am ajuns, iar aici ma gandeam ca nu mai plec din Sombor. Si a venit si duminica, ultima zi in oraselul minunat al Serbiei.

Dimineata (ma rog, pe la amiaza) ne-am baut cafeaua, am mancat ceva usor si am plecat la Dunare, in Apatim, 20 de km de Sombor. Nu era ceva spectaculos, dar era liniste, soare si oameni linistiti care se plimbau pe malul Dunarii. Ne-am oprit la un restaurant unde am mancat cea mai buna ciorba de peste din viata mea. Si ma gandeam ca m-as face obeza daca as trai acolo, au oamenii aia un stil de a gati ceva de speriat. Dupa masa ne-am luat la revedere de la gazdele noastre (multumim Simon si Bojan) si am purces spre casa. In curand aveam sa aflam ca drumul nostru de doar 200 de km era mai dificil decat am crezut.

Pana la Kikinda (un oras aflat la 30 de km de granita cu Romania) totul a mers ca pe roate. Cu harta in mana, am identificat usor orasele (mai gaseam cate un indicator din cand in cand) si ne gandeam ca va fi la fel de usor sa trecem si de ultimul oras de langa granita. Gresit. Rau. In primul rand pentru ca nu vedeam nici un indicator care sa ne duca spre urmatorul sat de pe harta. Ne-am invartit noi vreo jumatate de ora, dupa care am decis sa cerem ajutor la un OMV. Acolo am dat de un domn (bai, avea o moaca de killer ceva de speriat) care statea singur la o masa si isi bea cafeaua. Biker. Imbracat cu costum de piele, tot tacamul. Mergem noi cu harta, il intrebam ce si cum, iar el ne spune ca vine sa ne arate drumul. Instant ne-a apucat panica. Ii spuneam prietenei mele ca e imposibil sa fie cineva atat de dragut incat sa-si lase cafeaua ca sa conduca pe cineva la iesirea din oras. Si, de asemenea, o amenintam cu moartea daca indraznea sa opreasca pe drum si sa povesteasca ceva cu individul. Mai ales ca, la un moment dat, am trecut pe langa cateva indicatoare care aratau iesirea din oras pe care noi am tot cautat-o, dar, dupa spusele “ghidului” nostru, nu ar fi fost bine sa o luam pe acolo. Si ne-a scos din oras, ne-a explicat pe unde sa o luam, ne-a urat drum bun si a facut cale intoarsa. Deci se pare ca sarbii chiar is oameni de treaba…

Si o luam noi mai departe. La un moment dat, ne-am gandit noi ca nu-i logic s-o luam pe unde a zis omul si am mers exact in partea opusa, dupa cum ne arata harta. Si am mers. Si la un moment dat s-au terminat luminile, soseaua si am ajuns undeva in pustiu. Eram in pragul unei crize de nervi. Evident ca numai noua ni se putea intampla asta. Am facut cale intoarsa si am dat de-o doamna care ne-a explicat ca nu-i bine (mersi, stiam si noi), ne-a spus un nume de sat (Srpska Crnja – no cititi daca puteti, in chirilice daca se poate) si da-i “pravo” (asta-i “inainte” in sarbeste) pana dam de lumini. Si iata cum am pierdut o ora jumatate sa iesim din nenorocitul oras. La granita totul a mers ca pe roate (mai ca nu ne venea sa credem), am ajuns in Jimbolia si de acolo viteza pana acasa. Eram franta si a doua zi urma sa merg la munca, obosita, dar foarte incantata de aventura sarbeasca.

Tweet