O amintire, din neant
M-am blocat. Nu-mi vin cuvintele. Ma tot chinui de ceva vreme sa scriu ceva si nu-mi iese nnimic. Am inceput patru subiecte pana acum si nici unul nu are mai mult de doua fraze scrise, sunt salvate la drafturi, poate imi vine vreodata inspiratia.
In mod normal imi scriu gandurile in maxim o jumatate de ora, cu intreruperile de rigoare, de aia mi-e destul de usor sa tin blogul cu toata activitatea mea profesionala cea nebuna. Acum, insa, am scris maxim cinci fraze toata ziua. Ultima oara cand am experimentat un asemenea blocaj, a fost momentul in care am renuntat la a-mi mai scrie gandurile in jurnalul personal (da, caietul ala in care scriai – de mana – ce ti se intamplase peste zi) din motive necunoscute pana in ziua de azi. Imi amintesc ca pe ultima fila de acolo scria ceva de genul: “Maine merg la interviu pentru postul de la firma de telefonie mobila. Am usoare emotii, desi stiu sigur ca o sa fiu printre cei alesi, intuitia mea e intotdeauna infailibila la chestiile astea. Oare pot sa-mi tin singura pumnii? XYZ (aici era numele lui) sigur o sa uite”.
Si asta a fost. Da, am luat postul, da, el uitase ca am interviu, deci intuitia mea functioneaza. Sau, cel putin, functiona la vremea respectiva.
Cred ca tocmai am scris un post sentimental, chestie care nu-mi sta in caracter. Si odata cu gandurile astea asternute pe foaia alba de WordPress, m-au napadit amintirile. Fara nici o legatura cu ceea ce am scris, mi-am adus aminte de nasa mea de botez. Cred ca as umple doua romane povestindu-va despre ea, femeia care mi-a influentat personalitatea, caracterul si felul in care trebuie sa privesc viata. Omul care n-a refuzat niciodata pe nimeni, de o bunatate extraordinara, care si-a revarsat asupra mea toata dragostea pe care o mama ar trebui s-o dea copilului ei. N-a avut copii, din pacate, din cine stie ce motive. Desi ne vorbeam despre cate in luna si in stele, asta a fost intotdeauna un subiect tabu pe care n-am indraznit sa-l abordez.
Am iubit-o enorm, nu am intalnit niciodata un om atat de plin de viata, iubitor si vesel. Cand a murit, o parte din lumea mea s-a prabusit si am inteles ca am pierdut omul caruia puteam sa-i spun totul, fara nici o jena. Omul care m-a inteles intotdeauna, fara sa ma judece, care a stiut cand sa ma certe si cand sa ma incurajeze. Desi au trecut aproape 9 ani de atunci, mi-e dor de ea in fiecare zi si nu pot sa ma gandesc la ea fara sa am lacrimi in ochi, fara sa ma intreb daca a stiut vreodata cat de mult am iubit-o. Si imi aduc aminte ultimul nostru moment, in care mi-am luat “la revedere” de la ea, grabita sa nu pierd trenul spre casa, am sarutat-o fugar pe obraz, spunandu-i ca ne vedem dupa operatia de la Cluj; ea a incercat sa ma mai stranga in brate o data, dar eu eram prea grabita. Daca nu m-as fi grabit atunci, as fi putut s-o imbratisez mai tare, mai lung, sa simta cat imi e de draga. Dar copilul din mine era convins ca uratenia aia de cancer o sa dispara exact asa cum a venit si totul o sa fie bine.
La inmormantare a trebuit sa fiu cea mai lucida, sa nu plang si sa tin tristetea covarsitoare in mine. Pentru ca, toata lumea imi spunea ca daca eu o sa ma las coplesita de tristete, sotul ei (nashul meu) si tatal meu (care e si fratele nasei mele) ar fi clacat. Mi-am inghitit lacrimile si am incercat sa fiu tare, exact asa cum se astepta toata lumea sa fiu. N-am varsat nici o lacrima. Nici macar una. Am fost ajutorul cel mai de pret, chiar si atunci cand nashul meu a venit la mine si mi-a spus ca ei nu i-ar placea sa plece nearanjata (intotdeauna a fost o femeie pedanta): am machiat-o exact asa cum i-ar fi placut ei cel mai mult. Inca ma intreb cum am avut puterea sa fac asta.
De ce imi aduc aminte? Pentru ca nu sunt o femeie puternica. Pentru ca am momentele mele in care ma bucur de viata ca orice copil tampit. Pentru ca, de cele mai multe ori, clachez la presiunile din jurul meu, chiar daca nu arat asta. Pentru ca m-am saturat ca toti cei din jurul meu sa se astepte ca eu sa duc poverile tuturor si sa-i inteleg pe toti. si pentru ca vreau sa invat cum sa traiesc pentru mine. Se spune ca a-ti recunoaste o problema e primul pas spre vindecare, nu?
Tweet
Sunt doar 5 minute intre tine si o imbratisare. Mai stii?
Hai nebuloaso inapoi pe sosea, suntem facuti din amintiri, nu ne putem permite sa oprim la fiecare dintre ele, nu-i asa?
A stiut mereu ca o iubesti. Sunt chestii pe care le simti pur si simplu si relatia superba pe care ati avut-o voi doua implica si acel al saselea simt. E pacat ca asemenea oameni pleaca dintre noi si este greu sa fii “tare” cand de fapt ti-ai dori sa te prabusesti. La noi, cand a murit bunicul meu (mi-a fost mai ceva decat un tata), cardiaca familiei (Mama Ana) era pur si simplu distrusa. Mi-era teama ca va face un infarct (nu ar fi fost primul, dar cugetam ca avea sanse mari sa ii fie cel de pe urma) si aveam 2 inmormantari in loc de una. Plus ca eram intr-o situatie economica dezastruoasa si asta aducea si mai mult stres.
Nu am vazut niciodata un mort asa de aproape si in general am un sentiment din ala “ciudat” fata de ei. Pe el insa eu l-am bibilit pana a intrat in pamant si l-am mangaiat pe frunte ore intregi, surda si muta la tot ce se intampla. Nu puteam sa “cad” eu, pentru ca devenisem peste noapte din copilul familiei, capul ei, cel care trebuia de acum sa isi faca griji pentru tot. Nu mi-a fost scarba, nu mi-a fost frica, mi-a parut rau ca nu pot sta asa, cu mana pe fruntea lui o eternitate intreaga.
Hai ca ne-am intristat acum cu totii …
A nu scrie e un act de gandire. A scrie e tot un act de gandire, dar asternut pe foaie sau pe pagina de blog. Sunt absolut sigur ca tu crezi in aceste cuvinte.