Poveste care ar putea fi

Il vazuse ca statea cuminte in scaun. Privirile li se intersectasera in treaca. El i-a zambit, ea a intors capul, indiferenta. “Nu-mi place sa zbor”, se gandea . “De fapt, imi place sa zbor, nu-mi place ca avionul trebuie sa decoleze”. Sentimentul acela al instabilitatii, al lucrurilor care i se intampla fara ca ea sa le controleze, era oribil. Se enervase pentru ca era privita, simtea niste ochi in ceafa, la fel de sfredelitori ca niste cutite. Se facuse mica in scaun, numai sa ridice o bariera intre ea si ochii aceia.

Cu gandurile ratacind aiurea, privea spectacolul de deasupra norilor. “E fascinant cat soare e aici”. Doamna de langa incerca sa-si potoleasca pruncii, care sareau in scaunele lor. “Mami, vreau prajitura!” Un gol de aer si paharul de apa al doamnei ajunse pe pantalonii fetei pierdute in ganduri. Cand se ridica sa-si stearga apa, el, cu aceiasi ochi, o masura din priviri. Se simtea mai nervoasa din cauza asta decat din cauza paharului de apa aterizat pe pantalonii ei.

Intr-un final, au aterizat. Privirea o urmarea, era ca si cum avea o viata a ei. S-au ciocnit la bagaje, ea grabita sa-si ia bagajul, el grabit sa-i faca loc. De data asta, i-a zambit si ea, stanjenita. “Hai sa bem o cafea!”, i-a spus, parca uimit ca e in stare sa rosteasca acele cuvinte.

_________________________________________________________________________________________________________

“Tu stii ca noi doi am fi putut petrece mai mult timp impreuna, daca nu stateai tu ca prostul, fara sa zici nimic, in cele 55 de minute de zbor?”

Cateva din lucrurile de mai sus sunt adevarate. Poate toate. Sau poate niciunul. Dar azi ma asteapta o zi de povesti si e frumos sa le scrii, din cand in cand

Tweet