Poveste cu finante si nu prea
Ca tot am niste zile extrem de ocupate cu chestii administrative (bai, nu stiu cum naiba reusesc sa ajung tot timpul la logistica si administratie, in orice directie m-as indrepta), mi-am amintit de o intamplare de acum ceva vreme, una foarte simpatica, dovada clara ca prea multi oameni ajung in posturi de conducere in tara asta, fara sa aiba minime cunostinte financiare (si nu ma refer aici la a sti cum se face bilantul contabil, ci la chestii uzuale de banca, diferente intre ordin de plata si bilet la ordin, de astea).
Era o perioada foarte aglomerata in firma, cu plati multe, incasari multe, vanzari si asa mai departe. Noi acordaseram altora termene de plata, incercam sa obtinem, la randul nostru, alte amanari, ca asa e cand ai rulaj mare, incerci sa te folosesti cat mai mult de banii pe care ii ai in companie. Aveam nevoie de o amanare de plata pentru o suma foarte mare de la o companie care nu dadea amanari de plata. Punct. Nu le permitea religia sau ceva. Vorbesc eu la departamentul financiar, le explic situatia, se face un referat (!!), se semneaza de toata conducerea companiei (si aveau, maiculita, o gramada de directori), iar dupa doua saptamani de plimbat nenorocita de hartie, se produce minunea: aveam termen de plata de 21 de zile. Atat de fericita eram ca as fi putut sa fac un chef doar din motivul asta.
Acum, sediul central era la Bucuresti, io eram in alt oras. Drept urmare, trebuia sa duc biletul la ordin punctului de lucru, la directorul punctului de lucru. Ceea ce am si facut. Am obtinut semnaturile si, inarmata cu plicul in care se afla valoroasa hartie, am purces catre a-l depune cu mare fast. In capul meu totul era simplu (stiu destul de multa contabilitate, am lucrat mult cu bancile in viata asta si nu mi se pare asa o complicatura sa depui un bilet la ordin in banca), dar aveam sa aflu ca daca mie mi se parea simplu, altora li se parea bolovan de Sisif.
Va jur, n-am vazut niciodata o privire mai nedumerita decat aia a domnului director cand a desfacut plicul. “Aaaaa, deci nu sunt bani, e o hartie. Si nu seamana cu un ordin de plata.” Nu seamana, dom’ne, ca e un bilet la ordin, ca platim la termen, nu pe loc. “Pai si io ce fac cu asta?”, ma intreaba candid domnul. Ii explic ca merge la banca lui, face borderou de incasare si se ocupa banca mai departe sa recupereze banii din contul nostru in contul lor. “Aaaa, bine. Deci au voie sa faca asta, e ca un sechestru pe cont?” Deja ma iritasem, n-aveam nervi sa ii tin cursul nr. 2 din anul 1 de la finante-banci. Pana la urma il lamuresc (sau, cel putin, credeam asta) si ma duc in ale mele.
Peste vreo doua saptamani ma suna tanti de la banca (fiecare dintre noi are cate o tanti la banca cu care lucreaza pentru conturile comerciale; e tanti aia care iti verifica contul atunci cand te aude la telefon, fara sa mai fie nevoie sa ii dai tot felul de date de identificare) si imi spune ca e un domn acolo care a venit cu un bilet la ordin emis de noi. Io ma panichez crezand ca e vreo problema cu biletul, suma, semnatura, de astea. Nu era nicio problema. Domnul mersese la banca mea, in loc sa mearga la banca lui. Il cer la telefon, ii mai explic o data ce are de facut, imi zice ca a inteles, apoi ma intreaba candid: “Deci las acum biletul asta la ordin, da? Si-mi face doamna aici borderoul ala de incasare.”
N-am nici cea mai vaga idee cum am reusit sa-mi pastrez calmul in acel moment. Era a patra oara cand ii spuneam ca trebuie sa mearga la banca lui si sa iasa naibii din banca la care avem noi contul. Pana la urma a priceput, dar eu am si acum convingerea ca omul avea retard.
Care e concluzia? Poate ca de aia nu ne miscam in tara asta, ca ne pasioneaza prea mult aparentele. Omul parea ca are prestanta, se imbraca regulamentar la costum, era ferm cand vorbea cu subalternii, parea ca stie ce se intampla la el in ograda. Dar cand a dat de o situatie pe care n-a mai intalnit-o, i s-a blocat creierul si n-a fost in stare sa dezlege lucrurile. A fost si fudul, ca n-a vrut sa afle, intern, cum se face treaba asta. Mai bine m-a bazait pe mine decat sa sune la el in financiar, sa-i explice cum se face incasarea biletului la ordin.
Vrem sa ne dam puternici si atoatestiutori atotstiutori, dar habar n-avem sa ne rezolvam problemele la noi in ograda. Sa ni le rezolvam intai cu noi, apoi cu cei din jurul nostru, abia apoi sa apelam la bunul simt si sprijinul celor care nu ne cunosc. Sunt convinsa ca domnul respectiv s-a si plans de faptul ca trebuie sa faca o chestie pe care n-o facuse niciodata pana atunci, ca asa ii sta bine romanului care habar n-are de unde sa apuce o situatie: gaseste alti vinovati pentru ea si ii incarca pe altii cu plangerile lui fara temei.
Tara asta ar fi un loc mai bun daca ne-am asuma niste actiuni si consecintele care vin din ele.
