Scena ca loc de terapie

Eram la liceu si imi facusem primul iubit. Stiti voi, o iubire de inceput, prima dragoste. Il chema Victor. Intr-o seara, cand m-am intors acasa, ma astepta tata. M-a intrebat: “Ce-ai facut pana la ora asta? Unde ai stat atat. A, ai iesit cu prietenul tau? Ai facut sex cu el?” Parca eram o sotie, nu o fiica. “Da, am facut”, i-am raspuns, desi nu facusem asta, nici nu stiam exact ce e. “Esti o nenorocita.”

Stii, din partea mea poate sa-ti arate camera ca o cocina de porci. Dar tatalui tau ii place sa te stie ordonata. Daca e dupa mine, poti sa te imbraci cum vrei. Dar tatalui tai ii place sa te vada stilata si eleganta, nu imbracata ca o curva. Eu te las sa mananci cat vrei si ce vrei, dar tatalui tau nu cred ca i-ar placea sa aiba o fiica grasa.

M-a tras in camera, mi-a spus ca are o poza cu tata purtand Conversi rosii. Tata, conversi rosii? Asta trebuia sa vad. S-a apropiat de mine si m-a intrebat: “Cati ani ai tu acum? 12? Da, 12.” “Dar poza? Unde e poza cu tata?” “Esti frumoasa, incepi sa te transformi in femeie. Ce piele fina ai.” Cand am iesit de acolo, nu mai eram eu, cea are intrase. As fi vrut sa-i spun tatei, pana la urma era vorba de cel mai bun prieten al lui. Dar n-aveam incredere in tata.

Doar cateva fraze din spectacolul “La parola padre” de la FITS, despre sase tati ai celor sase actrite de pe scena. Un spectacol sensibil, o terapie pentru sufletele de copii, despre macinarile interioare ale fetelor cu tati posesivi, mincinosi, violenti, cruzi, egoisti.

Au fost momente in care m-am regasit in cuvintele auzite pe scena. Am retrait unele amintiri, am lovit si eu, cu mintea, sticlele de plastic lasate pe scena pentru dezlantuirea unei furii care nu trece niciodata, chiar daca iertarea vine pe masura ce timpul se scurge. Am simtit frustrarea din vocile actritelor ce nu jucau un rol, se dezvaluiau pe ele. Si mi-a placut terapia de grup din mica sala studio a TNRS.

Tatal

Si asta e un lucru pe care un festival il poate face: aduce spectacole cu care te intalnesti o data in viata, spectacole ce te fac constient de lucruri de mult ingropate si iti aduc aminte cat de norocos esti ca ai reusit sa treci mai departe.

Stiu ca ma repet, dar mi-a placut mult acest spectacol si stiu din discutiile cu alti actori ca unul dintre cele mai grele roluri e acela in care iti joci propria poveste.

Multumesc, Anne, pentru foto.


No Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *