Scumpa tara, mandra presa

Pe vremea razboaielor moderne, ma uitam la stiri sa vad ce se intampla in Afganistan. Aveam acolo si un prieten militar care isi ducea viata printre bombe si, desi eram sigura ca n-o sa-i vad moaca la televizor, pandeam ingrijorata fiecare stire de acolo. In final, prietenul asta al meu a fost decorat de Casa Regala a Marii Britanii, dar stirea despre asta a refuzat sa apara.

Odata cu stirile despre razboi, l-am “cunoscut” pe Mile Carpenisan. A fost prima oara cand vadeam un jurnalist roman atat de dedicat cauzei in care crede (televizorul era singura mea legatura cu presa, pe timpurile alea). Dupa ce l-am intalnit pe Mile, mi-am dat seama ca e de o calitate umana greu de inteles pentru mine, un om care s-a aflat adeseori in postura de a lasa de la el ca altora sa le fie bine. Ceea ce vazusem pe micul ecran era acelasi lucru pe care il primeam si live: determinare, opinii puternice, crez mai presus de conditia banala a omului de rand. Da, Mile voia sa schimbe lumea si sa o faca un loc mai bun.

In alte parti ale lumii, pe cand Mile umbla printre gloante, o jurnalista era trimisa la inchisoare pentru ca n-a vrut sa isi dezvaluie sursa. Descoperise o agenta CIA care facuse un raport nu tocmai favorabil presedintiei SUA in ceea ce priveste armele de distrugere in masa din Iraq. I-a dezvaluit identitatea, iar Constitutia Americii anuleaza primul amendament (in care, printre altele, se vorbeste si despre libertatea presei) atunci cand e vorba de securitatea nationala. Un jurnalist pentru care integritatea morala e mai presus de orice pe lumea asta, chiar atunci cand ea iti pune in pericol viata de familie, relatia cu copiii sau relatia cu cei din jur, ca doar nu traim in jungla.

Presa romaneasca a anului 2012 (nu toata, pentru ca mai avem si oameni de bun simt) este, in mare, cam asa ca domnul Mircea Badea, care isi permite sa jigneasca un alt jurnalist cu o ura aproape ireala. O presa sufocata de “VEZI AICI!!!” si consumata de conditia noastra umila, de voyeuri ai vietilor altora. Ne hranim cu sangele (inexistent al) lui Nastase si adoram sangele alb-negru al Maiei Morgenstern, facand plecaciuni in fata unor videoclipuri in care tot sangele e la putere.

Nici blogosfera nu sta mai bine: e mai simplu sa balacarim decat sa facem ceva constructiv, ceva care sa ne creasca pe noi, ca oameni. Unicii conteaza, n-are importanta ca sunt facuti pe spatele unor invective care nu fac cinste nimanui.

In presa a disparut pasiunea, care a fost inlocuita cu lehamitea. Se dau stiri grave, accidente, furturi, violuri si uitam ca se intampla si lucruri bune. Lucruri pe care nu avem de unde sa le cunoastem, daca nimeni nu ne spune despre ele. Sigur, motivatia televiziunilor e ca stirile despre cele bune nu aduc rating. Dar de unde stiu ei asta, daca nu avem ocazia sa aflam ce e aia o stire despre lucrurile bune?

Partea cea mai grava e ca pana si jurnalistii care ar trebui sa relateze despre frumos, au niste orgolii nemasurate. Am fost martora la o izbucnire de orgoliu pe care nu credeam ca o s-o vad vreodata, in care o jurnalista de la TVR Cultural nu a vrut sa se ridice de pe un loc care apartinea altcuiva, din simplul motiv ca ea de acolo vedea bine. Si gata. Pana nu a fost rugat acel spectator sa se mute in alta parte, “doamna” nu a binevoit sa roage cameramanul sa porneasca inregistrarea spectacolului. Totul culminat cu: “eu plec, duceti-va dracului, sa vad io cine va mai face stire”.

Poate ca ar fi momentul sa ne regasim pasiunea. Cu totii.

Tweet