Una scurtă despre educație (muzicală sau de alt fel)

De două zile mă uit la Chivas Sound of Business – live-uri cu și despre industria muzicală din România și din lume. Foarte tare, sunt discuții faine de tot, deși unele momente sunt de o platitudine severă (în sensul că nu se spune nimic serios, dar nu se spune în foarte multe cuvinte). Mă rog, ideea e că mă uit cu carnețelul de notițe lângă mine.

Altceva voiam să spun. Am remarcat aceeași problemă ca în orice altă industrie la început de drum, și anume lipsa suportului în educație. În speță, educația pentru managementul artistic/cultural, music business sau producție muzicală. Ok, știm, n-avem, nimic nu e nou aici. Problema intervine atunci când oamenii industriei încep să sufere de sindromul diatezei reflexive: să se facă, să se întâmple. Unul n-ar zice: „Da, nu se face, am observat. Nu-i nimic, facem noi. Căutăm susținere, căutăm profesori competenți, punem o taxă onestă și ne apucăm de treabă.”

M-am luat de la discursul lui Dan Fințescu și Cristi Ochiu, având împreună Forward Agency (management & booking), amândoi fiind de acord că în România nu există oameni specializați în industria muzicală. Că nu prea sunt producători, că nu prea sunt manageri, cum am zis mai sus. Amândoi sunt de acord că e nevoie de scoală și dau ca exemplu Berklee School of Music. Corect, nimic de zis, doar că Berklee e etalon pentru orice țară, nu numai pentru România. Pe aia o au toți ca referință, și nici în Franța, Irlanda sau Ungaria nu există vreo școală de music business la un asemenea nivel. Însă noi, românii, vrem să ne facă cineva o școală d-aia. Nu vrem nimic mai jos, chit că există deja, de ani buni, la Sibiu, o școală de management cultural – înființată în parteneriat cu Universitatea Sorbonne Nouvelle.

Tot acești domni au zis la un moment dat că nu sunt oameni din industria muzicală din România care să fi făcut măcar cursul online de la Berklee, în afară de Anca Lupeș (organizatoarea conferinței Mastering the Music Business). Apăi numai eu mai știu cel puțin doi oameni care au făcut asta, și eu n-am legături prea mari în industria muzicală. Dacă ei între ei nu se știu, degeaba vor să aibă o asociație în care să se unească și să miște munții. (oricum, la afirmația cu „ar trebui să avem o asociație cu oameni din industrie” am ridicat puțin sprânceana, că tocmai își contraziceau o afirmație de mai devreme, aia în care cereau ca alții să facă)

Educația, atunci când vrei s-o faci pentru tine și pentru alții costă mult. Și nu mă refer la bani. Costă resurse, dintre care timpul e de departe cel mai prețios. Costă energie, multă determinare și multe momente în care trebuie s-o iei de la capăt. Costă implicare și înțelegerea completă a faptului că n-o să te ajute nimeni, dar o faci pentru că e nevoie. Totul e asumat și implică inclusiv momente în care trebuie să bagi mâna adânc în buzunar pentru a atinge scopul pe care ți l-ai propus. Mai înseamnă și acceptarea faptului că o să crești oameni care o să devină mai buni decât tine, o să facă bani mai mulți decât faci tu acum pentru că tu ești încă implicat în a investi în educația ta și a celor din jurul tău care au nevoie de asta.

Nu vă place situația? Faceți, domnilor. Munciți ca niște demenți și asumați-vă rolul de lideri – așa cum spuneți că sunteți. Nu mai plângeți că bugetele de cultură nu ajung la voi. Dacă nu ajung la voi înseamnă că proiectele voastre nu sunt destul de bune, așa că faceți-le mai bune. Mergeți la sponsori și vindeți-vă artiștii. Anca Lupeș (pe care n-o cunosc personal, dar tare-aș dori să se remedieze asta într-o zi) a văzut că nu se întâmpla și a făcut ea să se întâmple. Nu știu care a fost gradul de participare la conferința asta, dar sigur anul viitor va fi mai bine. Sau din ce în ce mai bine.

Între timp, a venit Alifantis și a dat cu toți de pereți: „toată lumea se plânge, toți se lamentează, toți vor să primească și nimeni nu pune mâna să facă.” Absolut corect.

Foto: Be a Leader by Shutterstock

Tweet