Scurte momente de mentalitate românească
De câteva săptămâni bune încerc să înțeleg oamenii din afara cercului meu apropiat. Oamenii simpli, cei pe care-i întâlnesc în stație la tramvai sau cu care mă intersectez cu diverse ocazii care țin, uneori, și de muncă. Încerc să fiu mai atentă la cum fac unele lucruri care mie mi se par că trebuie făcute într-un anume fel. Nu fac asta ca să-i înțeleg, n-am scopuri atât de înalte, însă încerc, pe cât posibil, să-mi bag în cap că România pe care o cunosc nu e neapărat România reală. Gândirea colectivă e, uneori, mult mai puțin decât mă aștept, într-o țară care ar fi trebuit să se scuture deja de vechi metehne comuniste.
Situația unu. Vorbeam, în prima seara a noului an, cu niște prieteni buni, despre abuzurile pe care le face ANAF când e vorba de datorii neplătite de contribuabili. Datorii închipuite, scoase din cine știe ce cotlon al sistemului lor informatic care niciodată nu funcționează cum trebuie. Tatăl unuia dintre oamenii cu care discutam despre asta primise o somație (cu tot cu poprirea aferentă pe conturile personale) cum că are de plătit peste 5.000 de lei restanțe la impozite și taxe. Omul, rușinat și de bună credință, a vrut să meargă să plătească, noroc că a aflat fiu-so despre grozăvie și a mers să verifice. Evident, era o greșeală imensă, dar care l-ar fi putut costa pe un pensionar o grămadă de bani.
În acest caz particular, fiul domnului, din întâmplare jurist, a știut ce să facă, unde să întrebe și cu cine să se certe. A aflat din întâmplare pentru că tatălui i-a fost rușine să-i spună copilului că e dator la stat, doar statul nu greșește niciodată. După ce situația a fost rezolvată, omul a mai fost foarte mirat o vreme cum de poate greși statul român în asemenea hal.
Asta e o situație fericită, dar nu pot să nu mă gândesc câți oameni au plătit, fără să fie nevoie, niște sume colosale, doar pentru că n-au avut pe cine să întrebe sau pentru că le-a fost rușine să spună cuiva.
Situația doi. Azi, în tramvai, o doamnă stătea pe scaun, iar pe scaunul de lângă își pusese geanta și o plasă. Tramvaiul plin, toți cei care stăteau în picioare se uitau cu jind la scaunul ocupat de cele două băgăjele care n-aveau ce să caute acolo. Sigur că șușoteau între ei că uite, ce nesimțire, cum să stai așa, c-o fi, c-o păți. Cu tot cu privirile reprobatoare, că nu se poate altfel.
La prima stație se urcă o doamnă pe care-am văzut-o mai fără suflu, așa. Se ținea și ea de-o bară, cu ambele mâini. Mi se urcă sângele la cap, de nervi c-o văd pe biata femeie în picioare, și îi zic doamnei cu geanta: „Nu vă supărați, nu credeți că ar fi de bun simț să luați geanta și plasa de pe scaun? Este o doamnă aici care sigur ar vrea să stea jos.” Doamna îmi zice că n-a văzut că a urcat cineva (deși tramvaiul era deja plin). Continui, impasibilă: „Putea să nu se fi urcat nimeni. Nu-i în regulă să odihniți geanta cât timp stau oameni în picioare.”
Desigur, celalți călători îmi aruncau priviri aprobatoare. Care nu m-au încălzit cu nimic, niciunul dintre ei n-a avut curaj să zică ceva, ne pasă prea mult de cum ne percep niște necunoscuți.
De aia nu ne pasă că ordonanța de urgență dată de Vlad Voiculescu (aia cu managerii de spitale care trebuie să fie manageri prin concurs, nu somități cu posturi servite) tocmai ce-a fost anulată. De aia nu ne pasă că mediul de afaceri suferă înfiorător după măririle de salarii și pensii anunțate de PSD. Și tot de aia nu ne pasă că educația și sănătatea sunt un dezastru continuu. Două exemple aici și aici. Ne pasă mai mult de „ce-o să zică lumea”. Ne interesează mai tare de confortul propriu decât de binele din jurul nostru. Problema este că nici măcar n-avem habar despre ce înseamnă un minim de confort sau ce înseamnă să cerem decență și bun simț de la cei care ne conduc. Iar când ne dăm seama de asta e, de obicei, prea târziu.
Foto: Tumblr
Tweet
Mie mi se pare că asta cu ”nu ne pasă” devine ceva iritant – pentru mine, cel puțin. Îmi pasă pentru că am o profesie, îmi pasă pentru că profesez și răspund zi de zi pentru ceea ce fac și ofer niște servicii populației. Așa cum eu îmi fac treaba trebuie să facă și ăla de la ANAF. Nu trebuie să fac eu ceva – eu care nu mă pricep și nu înțeleg sistemul – și nici măcar nu trebuie să facă Dragnea sau Nicușor Dan sau Loredana Groza sau cine o fi mai sus. Trebuie fiecare să-și facă treaba, pentru că fiecare e o rotiță a societății.
Cei care urmăriți politica aveți mai nou expresia asta ”cei care ne conduc” și aveți impresia că politicul trebuie să rezolve tot. Dacă există corupție nu politicul trebuie să rezolve asta – există legi, există organe care se ocupă cu sancționarea celor care nu le respectă. Poate să fie orice USR în fruntea parlamentului dacă pe tine te fură la magazinul din colțul străzii. Clasa politică trebuie să ne reprezinte, nu să ne conducă, și culmea, ne reprezintă. Dacă am fi o societate model subjugată de niște corupți ar fi una, dar corupția pleacă de la portarul instituției.
Nu știu ce înseamnă managementul unui spital, dar pot să te asigur că acele concursuri publice reușesc cu succes să-i țină departe pe cei deștepți care ar putea face diferența. E totul atât de greoi și de infect încât un om normal la cap nu reușește ușor.
E de ieșit în stradă? să iasă lumea în stradă să-și ceară drepturile, dar asta cu păsatul… E am fost implicat la un moment dat în chestia cu reabilitarea centrului istoric. Și citeam la voi (mă refer la câțiva blogări) chestii care n-au legătură cu realitatea, investiția sau modul în care se desfășoară aceste lucrări. V-am înțeles și toți cei implicați am încercat să ne facem treaba cât mai bine. Ce a ieșit, a ieșit. Unul din lucrurile cu care am rămas e că încep să mă satur de văicărelile fără sens ale unora – aici nu mă refer la voi ce care scrieți – și mă gândesc că aș putea face și altceva. Eu sunt mic și fac ce pot, dar nu e treaba mea (nu, serios, nu e) să mă intereseze de ce legi se fac în sănătate, în primul rând pentru că nu pot discerne o soluție viabilă atunci când mi se prezintă.
Ba eu cred că poți să-ți dai seama despre ce e bine și ce e rău. Uite, ordonanța pentru managerii de spitale era un lucru bun, acum au mazilit-o ăștia (tehnic, încă nu, că mai are de trecut prin camera deputaților).
Ne pasă, dar suntem prea puțini. Sper în mai mulți. Pe străzi, pe Facebook, pe oriunde ne putem face vocea auzită. Nu știu dacă într-adevăr vom schimba ceva, dacă atâția ani n-am fost în stare. Om vedea.