Backstage de Jazz TM – ziua doi
Nici mai mult nici mai putin de 14 ore petrecute ieri in backstage-ul festivalului de jazz de la Timisoara, impreuna cu voluntarii de la Plai. Nu e prima oara cand stau in culisele unui eveniment mare, dar e prima oara cand vad ca totul se face cu zambetul pe buze. Tot astept sa vad cum se rezolva o situatie de criza, pe cineva care sa ridice vocea, vreun om suparat ca nu-i bine ceva. Nu, n-am vazut asta, fiecare stie foarte clar ce are de facut, cand si cum. Nici macar furtuna abatuta ieri deasupra Timisoarei nu i-a prins nepregatiti: in mai putin de un minut, scena era acoperita, coborata, curentul oprit si toata lumea la adapost.
Artistii sunt toata ziua pe terasa de la Symphony, stau de vorba, se cunosc sau se revad cu placere. Unii dintre ei sunt foarte interesati de ceea ce are Timisoara de aratat, asa ca exista cate un om din echipa organizatorilor oricand la dispozitie pentru un mic tur de oras. Toti se intorc incantati de la plimbare, uimiti de ceea ce vad in jur si fiecare dintre ei isi marturiseste dorinta de a se intoarce aici. Richard Bona, vorbind cu unul dintre producatori, spunea ieri dimineata cam asa: “Energia voastra pozitiva si orasul asta frumos e combinatia perfecta pentru un artist. Trebuie sa ramana simplu totul, asa cum ati construit acest festival. Fara limuzine si sampanie, doar cu sufletul vostru mare si bucuria cu care ii inconjurati pe toti. Man, I feel wonderful here, I don’t wanna go home.”
Kurt Elling e un cuceritor. De ieri dimineata pana tarziu in noapte, a stat cu noi in backstage, lipsind doar cand i s-a facut foame sau a vrut sa vada putin din oras. E un profesionist si stie exact ce are de facut, cum trebuie sa se poarte, am fost uluita de usurinta cu care isi adapteaza discursul la orice om care vrea sa vorbeasca cu el. E galant si stie cum sa faca o femeie sa se simta importanta. Interviul cu el a fost filmat in balconul Operei din Timisoara si, pana am ajuns sus, mi-a oferit galant mana sa ma sprijin cand atrebuit sa trec peste o bordura, a tinut usa pana am trecut eu de ea si m-a asteptat in capul scarilor pentru a-mi oferi mana la fel de galant.
A fost atent la concertele celor dinaintea lui, pe care i-a felicitat dupa. Aseara, inainte sa plece la somn, s-a oprit sa dea mana cu Manu Delago (si el prezent pe scena aseara, impreuna cu trupa lui), caruia i-a spus: ” Nu te opri din ceea ce faci. A fost pur si simplu exploziv ce-am ascultat in seara asta, felicitari!” Concertul lui a ridicat maini si a facut inimile timisorenilor prezenti aseara in Piata Victoriei sa bata mai tare. A flirtat cu noi, ne-a facut sa credem ca iubirea noastra pentru muzica a alungat norii si ne-a fermecat ireversibil.
John McLean, chitaristul lui Elling, a fost artistul pe care mi-am dorit cel mai mult sa-l vad live la acest festival. Dupa spectacol, mi-am luat inima in dinti si m-am oprit la el, spunandu-i ca il admir foarte tare si ma bucur enorm ca l-am vazut live. Gestul lui m-a luat atat de tare prin surprindere incat nu mi-am mai gasit cuvintele pentru multa vreme: m-a imbratisat si mi-a multumit ca-i ascult muzica.
O alta surpriza minunata a fost Manu Delago, cu tot cu trupa lui (Manu Delago Handmade), muzicieni foarte tineri, dar extrem de creativi. Hangul lui Manu (hangurile, de fapt, ca au fost trei) au electrizat publicul timisorean, explorand sunete nemaiauzite pana atunci, mixand instrumentele clasice cu cele “handmade” intr-o explozie muzicala care a rezultat in urale prelungi la sfarsit de concert. Artisti completi, in ciuda tineretii lor, foarte modesti si calzi. De fapt, in timpul interviului cu Manu, mi-am dat seama ca toate emotiile mele (care m-au consumat destul de tare in aceste doua zile de festival de pana acum) au disparut: caldura lui, modestia, bunul simt si dragostea pentru ceea ce face au fost suficiente sa simt ca as sta de vorba cu un prieten vechi, regasit dintr-o intamplare mai mult decat fericita.
I-am lasat la urma pe cei de la Mario and The Teachers (desi ei au fost primii dintre artistii care au intrat ieri pe scena festivalului) pentru ca as vrea sa inchei articolul cu una din piesele lor. Fiind primii aseara, n-au avut parte de tot publicul pe care il merita, cantand in fata a doar 7-800 de oameni (cam atatia se adunasera in Piata Victoriei pana la finalul concertului), intr-o formula care a cuprins acordeon, marimba, pian si tobe, multe tobe. Etno-jazz de vis, cu Alin Stoianovici la acordeon (din Nuevo Tango Quintet) si doi studenti ai conservatorului ca invitati, un concert minunat dupa care l-am auzit pe Mario spunand: “cred ca asta e formula castigatoare, ne-au bucurat enorm reactiile publicului”.
Piesa de mai jos e intr-o alta formula, inca nu avem inregistrari cu Alin Stoianovici, dar sper foarte tare ca el sa se regaseasca pe albumul care va fi disponibil in toamna, incepand cu luna octombrie.
Ma pregatesc sa plec din nou spre scena festivalului. In seara asta ii avem pe Iordache (l-am mai ascultat de cateva ori, ma surprinde de fiecare data cu jazzul curat pe care il canta), Ilhan Ersahin si David Murray Quartet, impreuna cu Macy Gray. Nu-mi vine sa cred ca deja am ajuns in ultima zi si sper ca toata aceste eforturi sa duca la discutiile despre o a doua editie.
Asa cum am mai spus, Timisoara e minunata zilele astea.
Va scriu in fiecare zi de pe Ultrabook-ul meu TOSHIBA Portégé Z930. Ultra-slim. Ultra-cute. Ultra-love.
Tweet
