The Skin I Live In – Almodovar

Singurul regizor mai nebun decat Pedro Almodovar e Quentin Tarantino. Bine, si Lars von Trier. Astia trei is nebuni cu acte in regula si mie imi plac filmele lor de nu mai pot. Va rog sa nu mentionati teoria aia din matematica in care daca a=b si b=c rezulta ca a=c. Nebunia mea nu se pune.

Tarantino imi place cel mai mult dintre cei trei, dar asta, poate, si din cauza coloanelor sonore din filmele lui, omul e un excelent cunoscator al muzicii si e o placere sa vezi cum imbina scenele cu cele mai potrivite melodii. Totusi, filmele lui sunt atat de nebune incat cu greu pot fi gasite motive pentru care sa te gandesti ca actiunea s-ar putea transpune in realitate exact in felul in care se desfasoara in film.

Almodovar, pe de alta parte, are o nebunie latenta, nu exploziva. Firul actiunii din filmele lui creste progresiv, fara surprize foarte mari, ca in filmele de actiune, iar punctul culminant izbeste fix in moalele capului. La mine, cel putin, asa se intampla.

Cel mai recent film al lui Almodovar se numeste La Piel Que Habito (The Skin I Live In) si are un subiect atat de fictiv incat ar putea fi adevarat. E povestea unui chirurg care face teste pentru a dezvolta un anumit tip de piele, rezistenta la orice, pana si la foc. Desigur, povestea e mult mai complicata de atat, insa n-o sa va stric placerea vizionarii (iar Corinei Saftescu o sa-i povestesc filmul pe messenger, daca vrea 😀 ).

E un film pe care il recomand si care vorbeste despre nebunia oamenilor care au pierdut totul, despre supravietuirea in orice conditii.

Tweet