Tradiţiile româneşti nu-s pentru oricine

Nu mai sunt de mulţi ani acasă, în Ardeal, în a doua zi de Paşte. Adică în ziua aia în care băieţii şi bărbaţii merg acasă la femei şi fete, să le “stropească”. Pe vremuri, când eram doar o copilă care nu ştia mai nimic despre viaţă, momentul ăsta era unul dintre cele mai frumoase momente de sărbători. De când mă ştiu mi-a plăcut să am casa plină şi să stau cu prietenii la o poveste, iar stropitul era un motiv la fel de bun ca oricare altul. Detalii despre obiceiul stropitului găsiţi aici.

Zilele trecute mi-au căzut ochii pe nişte rânduri scrise de o domnişoara despre care îmi pare rău ca n-a putut niciodată să se bucure de acest obicei transilvănean. O epistolă plină de ură, de la o femeie despre care ma îndoiesc ca in vremea copilăriei şi a pre-adolescenţei asocia stropitul cu “o metaforă transparentă pentru plăcerea masculină de a ejacula pe orice parte vizibilă a corpului femeii”. Sau poate că ştia de pe atunci nişte lucruri, n-am eu de unde să visez care i-a fost viaţa la vremea aia.

La vremea la care primeam eu primii stropitori, adică dupa 7-8 ani încolo, ştiam de la bunici că aşa se face; “femeile-s niste flori, draga lu’ buni, de aia viu băieţii cu udatu'” a fost explicaţia bunică-mii. Îmi mai spunea şi că a doua zi după Înviere este, de fapt, prima zi de primăvară adevărată.

C-o fi fost adevărat sau nu, puţin îmi păsa. Puţin îmi pasă şi acum, sunt unele obiceiuri româneşti care se trăiesc, nu se explică. Stropitorii de veneau la mine erau băieţi de pe stradă sau colegi de clasă şi era o mândrie să-i primesc la mine în casă, să le dau un cozonac şi apoi să şedem de-o vorbă până se făcea timpul să plece în altă parte. Râdeam mult şi făceam mişto, în mod special, de mirosul de drogherie emanat de podoaba mea capilară, miros de care nu eram dezgustată, doar nu ma puneam sa ma culc seara nespălată pe plete. Da, casa încă mai avea mirosurile amestecate ale parfumului fiecărui stropitor, dar ziua mea fusese plină de prieteni şi oameni dragi, aşa ca nu mă deranja să aerisesc vreo două zile după aia.

Amintirile mele frumoase s-au trezit odată cu vorbele scrise de domnişoara Lupu zilele trecute. Îmi pare tare rău pentru ea că amintirile despre stropit îi sunt populate de bărbaţi “din ce în ce mai beţi, mai incoerenţi şi mai gălăgioşi”. Îmi pare rău că din obiceiul ăsta ea a înţeles că e vorba doar despre beţivi şi libidinoşi care folosesc parfumul, în ziua respectivă, doar ca pe o prelungire a penisului. Din fericire, nu toate am trecut prin asta. Probabil, am fost în stare încă de la începuturile vieţii să ne înconjurăm de oameni cu care să ne fie drag să ne intâlnim.

E tare păcat că oameni tineri şi cu minţile (aparent) întregi aleg să-şi târasca prin noroi amintirile. Fiecare moment trăit, bun sau rău, ne-a făcut oamenii de azi. Ura pe trecut nu-ţi poate justifica prezentul ratat. Cuvintele ce aparţin scenariilor porno nu sunt, întotdeauna, potrivite pentru a ilustra propriile nereuşite. Pentru oamenii de felul ăsta simt o foarte mare tristeţe. Pentru că ei nu se plac şi nu se vor plăcea niciodată suficient cât să-şi aducă în viaţă liniştea pe care şi-o doresc (deşi susţin contrariul).

Foto: Romanian Traditions by Shutterstock (e foto cu licenţă specială, obţinută în urma unui parteneriat cu ei)

Tweet