Umanitate de colțul străzii

Dimineață, stația de tramvai plină de oameni. Întârziați, ca și mine, așteptam cuminți pe trotuarul special amenajat.

Vine un domn într-un scaun cu rotile. Handicap sever, picioarele la vedere, macinate de boală, o priveliște pe care nu ți-o dorești în fața ochilor nicicând; cu atât mai puțin într-o dimineața cu soare. Că așa ni-i firea, uneori închidem deliberat ochii la grozăviile din jurul nostru, ca să mai putem dormi noaptea; sau ne lăsăm trași în grozăviile vieții noastre, spunându-ne că avem destule griji care să ne tină treji.

“Dați-mi un leu. Să-mi iau o pâine.”, se aude din scaunul cu rotile. Omul încerca să-și facă loc printre cei de pe trotuarul îngust. Toți se trag la o parte, parcă ar fi venit ciuma. (la cum arătau picioarele omului, mai că nu-ți venea să-i condamni pe ăia de se trăgeau din calea lui) Nimeni nu se uita la el. Nimeni nu se uita în ochii lui. Nimeni nu-l aude. Toți avem ceva mai bun de făcut. Ba un apel brusc care ne ține ocupați. Ba un bilet care nu se mai dă găsit în geantă. Ba o mașină banală cu jante speciale care iau ochii. Orice, dar niciun ochi spre el, handicapatul.

“Mă, nenorocitule, nu ti-i rușine să vii să-mi ceri bani? Io am muncit toată viața pentru pensie!” Îngheț. Vorbele pline de ocară vin de la o doamnă albă-n cap și încruntată. Atât de incruntată încât mi se pare că toată răutatea lumii s-a ascuns in ridurile ce-i brăzdează chipul.

Ba da. Îi era rușine. A plecat capul. “N-am pensie, doamnă. N-am nimic. N-am pe nimeni.” Atunci doamna a mai tăiat o dată: “Ai pensia de handicapat, golanule. Descurca-te cu aia!”

Am vrut să o întreb ce rău i-a făcut omul ăla. Nu pentru că încurajez cerșetoria ci pentru că încurajez umanitatea. “Daca n-ai ceva frumos de spus, mai bine taci.” Asta aș fi vrut să-i zic. Și aș fi rugat-o să trăiasca dumneaei cu pensia de handicapat, de-o putea.

Să ne înțelegem: am prieteni în scaun cu rotile care sunt bine; fizic (cât se poate) și psihic. Au parte de sprijin. De prieteni. De familie. Nu-și plâng de milă, nu cerșesc, muncesc și-și fac viața frumoasă. Dar omul ăsta părea că n-are pe nimeni de partea lui; iar statul cu siguranță nu-i de partea lui. Nu mai are nevoie și de răutatea semenilor, deși se pare că doar asta i-a mai rămas.

Acea distinsă doamnă cu părul alb a intrat în tramvai însoțită de o tânără cu retard mintal (știu cum arată pentru că am trăit 15 ani din viață lângă un om cu așa ceva). Care tânără și-a luat câteva injurii pentru că a scăpat pe jos biletul de tramvai. “Proasto! Dacă vine poliția, eu nu te scap, n-au decât sa te ia!”

Atunci am înțeles că răutatea unui om e cea mai mare inchisoare a lui și nu aveam de ce să fiu supărată pe doamna. Supărarea mea nu are nici măcar o fărâmă din supărarea pe care această doamnă o poartă zilnic după ea. Iar asta e o adevărată pedeapsa.

Foto: Homeless by Shutterstock

Tweet