Un actor

Cand l-am cunoscut pe Marius Manole, nu vazusem niciun spectacol in care a jucat. Desi stiam ca e bun. Nu s-a nimerit, pur si simplu. Mai urmaream filmulete pe Youtube, citeam interviuri cu el si imi placea felul sincer in care vorbea despre el. Adica eu nu stiam ca e sincer, nu-l cunosteam, dar asta imi transmitea.

Apoi l-am vazut in film. In scurtmetraje, mai exact. Si mi se parea teribil de amuzant, un umor care mergea mult mai departe de replicile pe care le rostea. Avea ceva in privire, in glas, in atitudine, ceva ce imi placea mult si nu puteam exprima in cuvinte.

L-am intalnit intr-o dimineata, la ora 6, in locul de asteptare al microbuzului care ne ducea la festivalul Anonimul, in Sfantu Gheorghe. Statusem in acelasi loc cu el patru zile inainte sa ne intalnim in acea dimineata ploioasa (la Ideo Ideis, festivalul de la Alexandria, unde el era in juriul competitie dintre liceeni), dar imi fusese rusine sa merg sa ma prezint. Asa ca m-am prezentat atunci, in zorii zilei, inca somnoroasa si cu ceva curaj din visele scurte ale noptii si m-a surprins voiosia si prietenia lui: “Hai, ma, cum sa stai atatea zile si sa nu zici nimic?”

Au urmat alte patru zile in care ne-am vazut zilnic, dimineata, la pranz si seara. Patru zile in care am descoperit ca Marius Manole e un om minunat, cu simtul umorului si cu o capacitate de auto-ironie specifica doar oamenilor foare inteligenti. M-a fermecat si m-am bucurat nespus ca l-am cunoscut si in afara muncii lui.

De atunci pana acum l-am vazut si pe scena, nu doar pe pelicula. De fiecare data m-a tulburat, rolurile lui, daca nu sunt construite puternic de autorul piesei, le construieste singur asa. E unul dintre acei actori, putini, foarte putini, care reusesc sa-si tina spectatorii cu sufletul la gura de la inceput si pana la sfarsit.

In “Insemnarile unui nebun” (vazut la Sibiu saptamana trecuta) m-a facut sa simt cate un pumn in stomac la fiecare doua fraze rostite, m-a adus langa el, pe scena, facandu-ma sa-mi doresc cand sa-l pun in camasa de forta si sa-l ascund intr-o camera incuiata, cand sa-l strang in brate si sa-l linistesc. Un text bun, complex, care ar fi fost nimic fara un Marius Manole dezlantuit si vioara lui Alexander Balanescu cantand isonul nebuniei, un haos controlat si atat de puternic datator de anxietate.

Am plecat de la spectacol cu inima facuta ghem in stomac. Desi, cum am mai zis, stiam ca Manole e bun. Dar nu ma asteptam sa fie ATAT de bun. Si mi-am dat seama de un lucru, pe care i l-am impartasit lui Cristi: ma simt privilegiata ca am ocazia sa traiesc aceleasi vremuri cu el, sa-l vad pe scena, sa-i fiu spectator fidel (atat de fidel incat ii caut spectacolele, cand merg la Bucuresti), sa ne salutam voiosi cand ne intalnim.

Cautati spectacolele lui Manole. Priviti-l bine, ascultati-l si o sa intelegeti cat de bun actor e si de ce ma simt privilegiata de cate ori ajung sa-l vad jucand.

Tweet