De văzut, de urmărit, de studiat
Se întâmplă ca în ultima vreme să mă arunc adânc în cărți, filme și alte chestii de astea menite a-mi deschide creierii către lucruri care se întâmplă în lume. Mai jos nu fac neapărat recomandări, doar povestesc niște experiențe/gânduri cu cele mai recente incursiuni în lumea filmelor, documentarelor sau interviurilor televizate.
The Room (2003)
Da, acel film cult care a devenit film cult din aceleași motive pentru care oamenii cu mințile întregi nu-și puteau lua ochii de la emisiunile lui Dan Diaconescu despre Elodia sau strigoii care împânzesc nopțile românilor. Nu știu cum aș putea descrie filmul ăsta altfel decât complet incoerent. Nu există joc al actorilor, nu există o logică în replici, nu există nici măcar o continuitate în scene. Bonus ar fi pozele cu linguri (!!!) care tronează maiestuos în apartamentul în care se petrece mare parte din „acțiunea” filmului. E o aberație de la cap la coadă și e atât de stupid totul încât te întrebi neîncetat dacă Tommy Wiseau (creatorul filmului) e un mare talent al filmului absurd (așa cum e Ionesco pentru teatru) sau e doar atât de stupid.
Iar dacă reușiți să-l vedeți de la cap la coadă, ar fi indicat să treceți mai departe la „The Disaster Artist”, filmul care spune povestea celui mai bun prost film din istoria cinematografiei.
Wild Wild Country (2018)
Un documentar Netflix de excepție, care urmărește viața comunității Rajneeshpuram (din Oregon), formată din adepți ai lui Osho. Isterie în masă, o putere de muncă incredibilă, o viziune a unei comunități care visează la libertate fără îngrădire și momente multe de „cum naiba au ajuns oameni atât de deștepți să creadă atât de mult în asta”. Pe lângă toate astea, uimirea că un grup de oameni a reușit să construiască un oraș mai funcțional decât multe așezări urbane ale acestei lumi.
Pe de altă parte, documentarul urmărește și recțiile celor din afară, pentru care toată nebunia aia din comunitate e o degringoladă fără sens, încă o dovadă că habar n-avem să ne înțelegem unii pe alții, dar nici măcar nu încercăm.
De multă vreme n-am mai văzut un documentar atât de bun, care să urmărească obiectiv ambele părți ale poveștii: adepții și scepticii. E și cu FBI, cu delapidare, cu tot felul de chestii de astea lumești care n-au nicio treabă cu sufletul și libertatea utopică din capul nostru.
Jordan Peterson (psiholog clinician) în dialog cu Cathy Newman (jurnalist Channel 4 News)
Domnul Peterson e binecunoscut pe internet și în afara lui, are tot felul de cărți și/sau conferințe despre cum să-ți duci viața în armonie cu sinele tău. Se vede că omul are bază de psiholog, plus un discurs forte bun și o logică impecabilă, care-i permite să ducă la bun sfârșit orice fel de debate. Dacă vă interesează ce spune, sigur îl găsiți pe toți pereții de la Google.
Ce voiam să spun despre întâlnirea lui cu jurnalista Cathy Newman e altceva, însă. Au vorbit despre egalitatea de gen și despre diferențele dintre bărbați și femei când e vorba de salarii și responsabilități – subiecte despre care Jordan Peterson nu are niște opinii foarte clare. Mai exact, opiniile lui sunt despre ceea ce nu zice mai mult decât despre ceea ce zice. Iar partea proastă în interviul de mai jos este că jurnalista s-a lăsat purtată de emoții și a uitat că poate să-și închidă interlocutorul cu întrebări bine plasate, nu cu reacții emoționale la ceea ce zice el.
Uitați-vă, chiar merită jumătate de oră din viața voastră.
Photo on VisualHunt
Tweet
