Viata din tramvai

Studenti intarziati, batrani care-si duc incet plasele de la piata inspre casa si invers, nepoti insotiti de bunici, oameni in putere care ori nu lucreaza, ori au program de dupa-amiaza, ori merg sau vin de la doctor. Asta e peisajul tramvaiului de 10 dimineata, din Timisoara.

Tramvaiul are o viata a lui in interior. Batrani se reped pe scaunele ramase libere, uneori, ca ulii la bucatile de mancare ochite din inaltul cerului. Uita de validarea cartelei, uita de oricine li s-ar nimeri in cale. Probabil atatia ani de lupta pentru ceva ce li se cuvenea (mancare, in mod special, ca de aia am dus lipsa cu totii inainte de ’89) a ramas atat de adanc in mintea lor incat imbranceala nu mai e o lipsa de bun simt: e supravietuire.

“Vreau sa stau jooos, ma dor picioarele, am mers prea mult azi!”, se plangea o tanara mai devreme. Mergea la facultate, am auzit-o vorbind de un examen la ceva disciplina de stomatologie. N-am avut inima sa-i spun ca se pregateste pentru o meserie care o va tine in picioare toata viata, fie ca va fi asistenta sau medic stomatolog.

In tramvai, fiecare-si face loc cum poate. Uneori, am noroc sa prind un tramvai mai gol. Nu e din cauza orei mai tarzii, ci pentru ca au trecut prea putine minute de la cel care trecuse mai devreme. Ma asez pe un scaun si ma uit pe geam, uit de tot ce se intampla in jurul meu. Alte ori e atat de multa lume incat imi fac loc cu greu spre o bara de care sa ma tin. Fara sa vreau, ascult conversatiile din jur. Un copil se minuneaza de constructiile fara-de-sfarsit din zona centrala, mama lui ii spune “uite, aproape au terminat aici; sa vezi ce frumos o sa fie!”; batranii plang de pensii si de lipsa banilor pentru medicamente; studentii comenteaza cursuri, profesori rai, viata grea din camin. Noi, astia mai de varsta mea, dam din umeri: inca suntem suficient de tineri cat sa nu luam multe lucruri grav, dar destul de copti cat sa ne dam seama ca nu mai avem mult pana ajungem si noi ca batranii aia de se plang de pensie.

Viata din tramvai e a unor oameni resemnati. Care inteleg ca se poate mai bine, dar nu suntem noi aia care sa putem face mai bine de unii singuri. Unii vor sa faca, altii vor “sa se faca”. “Fa, noi suntem aproape de granita, cateva vizite pe la fratii austrieci si ne-am scos de un job”, spunea deunazi, cu “eleganta”, un tanar pe care l-am dibuit ca fiind student pe undeva pe la Politehnica. Poate ca acum 6 luni m-as fi enervat ca sunt atatia tineri care vor sa plece si sa-si caute un rost undeva unde nimeni nu le pune bete in roate. Poate ca la inceputul anului optimismul meu inca ar fi functionat.

Acum, insa, nici macar bruma aia de speranta nu ma mai lasa sa cred ca dezastrul va fi evitat. Sunt prea multi de “daca”: daca ar iesi mai multi oameni la vot; daca ar vedea oamenii dincolo de discursuri mesterite; daca parintii nostri ar avea mai multa incredere in noi si in ce spunem noi ca e mai bine pentru viitorul nostru; daca s-ar continua curatenia baronilor inceputa in primavara. Daca, daca, daca…

Viata din tramvai e lupta muta dintre diateza activa si diateza reflexiva. “Sa se faca” sta pe scaunul la care a ajuns imbrancind si calcand pe pantofii altora, “sa facem” sprijina o bara, incercand sa nu cada – in ciuda franelor bruste puse de niste vatmani tot mai haotici. Diateza pasiva n-avem. Aia e in masinile care stau si claxoneaza la semafor.

O iubesc pe Romania asta bolnava, credula, naiva, resemnata. Ca daca dai bir cu fugitii de langa un om bolnav, se cheama ca nu ti-a pasat niciodata de el. Dar daca omul ala bolnav nu vrea sa se insanatoseasca, atunci il lasi cu Domnul si iti vezi de ale tale.

Duminica viitoare va fi ultima incercare pentru mine. Dupa aia, om vedea.

Foto: Tramway Life by Shutterstock (e foto cu licenta speciala obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)

Tweet