Viata nebuloasa 4

Eram in Timisoara de cateva zile si deja nu-mi mai gaseam locul. Vroiam sa muncesc, sa ma simt utila, sa nu mai stau pe capul prietenilor mei. Eram un om fara trecut si fara viitor, vedeam un zid si in spatele meu si in fata mea. Cat am plans in zilele alea, nu cred ca am plans adunand toate lacrimile vietii mele. Poate ca de aia acum nu mai plang deloc.

La inceputul lui mai am avut doua interviuri pentru slujbe care mi se potriveau de minune. Salarii cam la fel la amandoua, noi provocari, dar presupuneau si foarte multa munca din partea mea. Ceea ce nu era o problema. Am ales sa fiu director comercial la o firma care importa flori. Un depozit imens, niste produse despre care nu stiam nimic si niste sefi multinationali: doi polonezi, un israelian si doi unguri. Pentru ca eram total habarnista in domeniul asta, am pus mana pe carte si am invatat, la propriu. Ziua munceam la firma si noaptea invatam, luam cursuri de la colegii mei mai micuti, studenti la facultatea de horticultura si dadeam examene in acelasi timp cu ei (virtual vorbind). In curand, responsabilitatile mele au crescut si, invers proportional, timpul pentru mine s-a micsorat substantial. Daca aniversarea de 27 de ani m-a prins facand stocul la 320 de mp de flori, 6 luni mai tarziu eram prinsa in navete saptamanale la Cluj, Oradea, Craiova sau Sibiu, pe unde se extinsese firma. Noaptea calatoream si ziua munceam si imi era bine, desi ajunsesem transparenta, aveam aceeasi greutate ca la terminarea liceului si nu-mi doream asta foarte tare. Bineinteles ca de viata personala nu se punea problema, incercarile mele de a avea pe cineva langa mine, in conditiile in care munceam non stop, au esuat lamentabil. Si asta din cauza ca rabdarea mea era pusa prea mult la incercare de munca si cand ajungeam acasa nu vroiam decat sa dorm sau sa ma uit la filme. Singura. Prietenii mei au incercat sa ma faca sa ma readaptez la viata sociala darundu-mi un caine. Esec rau de tot. Biata Alma statea mai mult singura, suferea mai mult decat mine si a trebuit sa ma despart de ea. Mi-am rupt sufletul cand am dat-o.

Toata nebunia asta cu florile s-a oprit undeva pe la mijlocul anului acesta. Eram satula de trezit cu noaptea in cap pentru a prinde cele mai bune preturi la bursa, de ascultat problemele tuturor distribuitorilor, de facut spatii verzi pe te miri unde in tara asta (da, in ultimul an faceam si asta, firma la care lucram avea doar distributie, iar eu mi-am facut o firma care indeplinea si cererile de amenajare venite din partea clientilor nostri). Am avut o perioada de vreo doua luni in care m-am ocupat de promovare si marketing pentru un magazin nou de calculatoare (alt domeniu, dar munca in vanzari si comercial e aceeasi peste tot), a fost o adevarata perioada de relaxare. Cand s-a terminat contractul, mi-am dat seama ca imi lipseste agitatia vietii mele si ca eu nu pot trai altfel decat afundandu-ma in munca. Drept urmare, iata-ma in fata unei alte provocari, aceea de a introduce pe piata din Romania un produs nou, revolutionar, care ar putea avea succes. Sau nu. Si din nou munca pana noaptea, plimbari in tara si asa mai departe. Pentru ca asa traiesc eu, munca mea e singurul lucru din viata asta pe care ma pot baza. Restul pot sa dispara oricand.

Asa ca sa nu se mai intrebe nimeni de ce sunt singura. Sunt singura de teama ca, daca acord iarasi incredere, mi-o capat rau de tot. Un mai mare al marketingului (Jack Trout, daca nu ma insel) spunea ca cel mai mare risc pe care si-l poate asuma o companie este sa nu-si asume nici un risc. Sigura ca acest enunt se poate aplica si la oameni. Si eu am ales sa nu mai risc, sa fiu incrancenata si artagoasa cu cei care incearca sa se apropie de mine si sa ma faca sa imi deschid sufletul. Sa arat o fata vesela si fara griji celor cu care lucrez. Sa par increzatoare in viata mea. Si am si un sfat: nu faceti ca mine. Daca puteti, iubiti tot ce va inconjoara. Aruncati-va in dragoste, faceti sacrificii si compromisuri, indiferent de ceea ce v-a fost dat sa traiti pana acum. Poate asa nu veti ajunge sa va obisnuiti cu singuratatea asta a naibii de confortabila.

Tweet