Despre gesturi

Sunt eu ocupata zilele astea, dar nu atat de ocupata incat sa nu am timp sa merg la meciurile de baschet. Mai ales ca in perioada asta se desfasoara meciurile semifinalelor din playoff-ul campionatului national. 2-0 la general in meciurile contra U Cluj, asa, ca sa stiti ca inca ne e bine, dar greul abia acum incepe.

Sala a fost plina ochi la ambele meciuri, iar asta s-a simtit in momentele in care echipa avea nevoie de incurajari. Echipa Clujului e puternica si noi, spectatorii, a trebuit sa aratam ca suntem acolo.

Cred ca cel mai impresionant gest pe care l-am vazut de cand merg la baschet a fost al unui om cu dizabilitati pe care il vad venind la fiecare meci. Nu cred ca mintea ii e afectata foarte tare, vine singur si, desi se deplaseaza destul de greu, sta intotdeauna undeva pe la mijlocul salii, deci trebuie sa urce cateva scari. Nu poate vorbi, in loc de cuvinte scoate niste sunete si in loc de aplauze abia reuseste sa-si apropie palmele una de alta.

Cu toate astea, la meciul de sambata, el a fost cel care a simtit moleseala publicului si, la un moment dat, s-a ridicat in picioare, asa cum a putut el si s-a intors catre cei care stateau in spatele lui, oameni din galeria lui Poli. A incercat sa le explice, prin ridicarea mainilor in aer, ca echipa are nevoie de ei. Ca el nu poate. S-a ridicat si i-a ridicat si pe cei din jur. Apoi s-au ridicat si ceilalti. Cei cu voci puternice au inceput sa cante, dupa ei ne-am luat toti.

Si nu ne-am mai asezat deloc, am stat in picioare si am cantat, acolo, in caldura aia naucitoare, insa cel mai frumos lucru pe care l-am vazut nu a fost scorul de pe tabela, ci lacrimile de bucurie din ochii unui barbat pe care lumea il vede handicapat.

Eu l-am vazut doar ca pe un suporter. Unul adevarat.


No Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *