Despre sicanarea la scoala

shutterstock_199743416 Am vazut ca in ultima perioada au aparut multe articole care indeamna parintii si apropiatii pustilor (din gimnaziu sau mai mari) care se confrunta cu ceea ce se numeste, mai nou, bullying (pe vremea mea ii spunea sicanare sau bataie de joc) sa-i convinga sa sune la Telefonul Copilului. Laudabila campanie, era nevoie de ea, dar, daca se ramane la stadiul de “anuntam online”, n-o sa aiba prea mare efect. E nevoie de oameni care sa mearga in scoli, e nevoie de psihologi special instruiti sa recunoasca pe copiii cu probleme, atunci cand ii vad, e nevoie de un program special care sa se desfasoare la fata locului.

Realitatea din scoli e putin alta. Poate ca acasa copilul are parte de o educatie corecta, de parinti care il invata ce e bine si ce e rau (sau macar incearca). Insa, la scoala e cu totul alta poveste. Copiii au nevoie de confirmari, iar primele confirmari le primesc de la colegii de scoala; uneori, colegii sunt chiar aia care simt nevoia sa-si bata joc de cate un copil mai timid, mai sarac, mai soarece de biblioteca. Iar copilul, care acasa intelege tot ce-i spun parintii, merge la scoala si intelege fix pe dos pentru ca are colegi care gandesc altfel.

Cand am trecut din scoala primara in gimnaziu, am schimbat domiciliul si, implicit, scoala. De la o scoala din fundul Sibiului am ajuns la una dintre cele mai bune scoli din oras, adica la Scoala 15. Nu aveam vreun merit pentru asta, era la doua strazi departare de casa mea. Aveam multi colegi care veneau din alt capat al Sibiului; era o scoala buna si parintii faceau toate eforturile ca progeniturile lor sa ajunga pe mana celor mai buni profesori de scoala primara si gimnaziu de la vremea aceea.

Unii dintre colegii mei erau impreuna din prima zi de scoala, ceilalti veneau din alte clase, dar clasele 1-4 le facusera tot acolo. Eram singurul elev nou si aveam doua handicapuri: eram saraca si veneam de la o scoala proasta, dintr-un cartier rau-famat al Sibiului. In ochii lor, eram exagerat de proasta si n-aveam ce sa caut acolo. Copii de bani gata sau copiii unor cadre didactice din scoala, colegii mei erau niste vedete. Nu toti, ce-i drept; dar aia care nu erau, isi doreau sa fie cu ei, asa ca se purtau cu mine la fel cum se purtau si “vedetele”.

N-am fost niciun moment bruscata sau lovita, dar eram constant sicanata de ei. Ii vedeam cum radeau in hohote cand ajungeam dimineata in clasa, ba pentru ca aveam parul nu stiu cum, ba pentru ca purtam aceeasi pereche de blugi o saptamana, ba ca-mi erau prea mari hainele, ba ca sunt prea slaba, ba ca dau un raspuns prost la vreo ora de chimie.

N-aveam cum sa-i ignor. Acasa n-avea cine sa-mi asculte problemele existentiale, asa ca ma macinam singura. Am inceput sa-mi pierd increderea in mine (care si-asa nu era ea la cote prea inalte), sa ma frustrez cand nu pricepeam ceva la ore si voiam sa le demonstrez ca gresesc, ca eu, de fapt, sunt desteapta si stiu o gramada de lucruri. Pana la acel moment n-am constientizat ca sunt saraca si am putine haine, ca nu-mi permit sa merg in prea multe excursii sau tabere, dar incepusem sa ma frustrez si de asta.

Au fost trei ani oribili. Erau zile in care nu voiam sa merg la scoala si ma rugam sa ma imbolnavesc grav. In alte zile, ma puneam sa citesc in pauze si nu vorbeam cu nimeni. Imi facusem o prietena in clasa, o fata la fel de saraca, cu care mai stateam de vorba, dar cam atat.

Am zis trei ani pentru ca in ultimul an, clasa a opta, lucrurile s-au schimbat radical. Am schimbat sala de clasa si, odata cu ea, si locurile in banca. Am ajuns sa stau in banca cu una dintre cele mai populare (si mai bogate) fete din clasa; din pacate pentru ea, nu era chiar o lumina si o lasam sa copieze la extemporalele de la materiile pe care e stapaneam (romana, engleza, franceza, istorie si altele de felul asta). La matematici, fizici, chimii si alte balarii, amandoua luam note proaste. Deh, nu poti fi bun la toate. Tot cu ea mi-am inceput cariera in vanzari. Drept urmare, am ajuns in gratiile colegilor mei. si am facut exact ceea ce era de asteptat: am inceput si eu sa fiu la fel de rautacioasa. Am uitat, ca prin farmec, toti anii de sicane si am inceput sa ma comport la fel de urat. Mai ales cu singura fata care imi fusese prietena.

Copiii sunt copii. N-aveam cu cine sa vorbesc, asa ca am facut asa cum am stiut. Mi-a fost greu sa fac fata bataii de joc, dar n-am ezitat atunci cand mi-a fost data “sansa” sa ajung de partea cealalta.

Cu acea colega m-am reintalnit dupa primul an de liceu. Am rugat-o sa ma ierte; intre timp, imi dadusem seama ce inseamna sa inveti langa niste colegi normali si pentru care nu conta ca esti sarac sau altfel decat ei. am avut marele noroc sa intalnesc in liceu niste oameni care m-au ajutat si sa-mi recapat increderea in mine, si sa ma bucur de viata fara sa fiu frustrata ca n-am de toate.

Eu sunt cazul fericit. In scoli, insa, e plin de copii care nu vor avea acelasi noroc ca mine. Daca stiti sau auziti sau vedeti un copil timid, trist sau speriat, indrumati-l catre telefon (Telefonul Copilului – 116 111, apel gratuit). Macar el poate avea sansa sa vorbeasca cu cineva care sa-i explice ca nu e vina lui.

Foto: Bullying Children by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)


16 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *