Oscar si Tanti Roz – povestea fericirii

Vestea ca in Timisoara va veni spectacolul jucat de Oana Pellea si Marius Manole, Oscar si Tanti Roz, m-a umplut de bucurie. Citisem atat de multe despre el (citisem si cartea, cu ceva vreme in urma), chiar si Marius Manole imi povestise, la un moment dat, cat de legat se simte de spectacolul asta, incat am fugit sa-mi iau bilet in momentul in care am ajuns inapoi in Timisoara, ca aflasem de spectacol cand eram inca pe drumuri.

Oscar si Tanti Roz nu e un spectacol de teatru dupa care sa pleci si sa spui: “eh, a fost frumos, sa ne intoarcem la vietile noastre.” Dupa ce vezi in fata ochilor tai cum arata lupta cu moartea, cum se zbate sufletul unui copil in cautarea vestii ca nu va trebui sa moara, nu poti sa te intorci la gandurile pe care le aveai inainte sa-i vezi pe Oscar si pe a lui Tanti Roz. Acest spectacol e educatie pura si, mai mult decat atat, schimba total un fel de a gandi care iti va fi strain odata cu aprinderea luminii din sala de teatru.

N-o sa va povestesc piesa, e inutil. Nu pot sa pun in cuvinte ceea ce acesti actori minunati au putut sa ne arate timp de doua ore si un pic, intr-o sala in care puteai auzi respiratia vecinului de scaun. Am plans tot timpul, chiar si atunci cand radeam, pentru ca ceea ce pare trist la prima vedere, e, de fapt, vesel si pur, iar sfarsitul spectacolului te lasa zambind, fericit pentru sufletul acelui copil care, la cei 10 ani ai lui ne invata cea mai importanta lectie: sa nu-ti fie frica de nimeni si de nimic, “sa-ti traiesti fiecare zi ca si cand ar fi prima”.

Oana Pellea si Marius Manole au fost magistrali: ea intr-o Tanti Roz grijulie, o asistenta mama si tata a unui copil prea speriat de viitorul incert si scurt, el – un copil adevarat, cu toane, trairi si teama de necunoscut, fara parintii de care are atata nevoie si cu doar 12 zile de trait in fata, 12 zile pe care sa le transforme in 120 de ani. Ei pe scena, noi in public, ne-am plans neputinta si ne-am tinut de mana cu totii, intr-un spectacol cum n-am mai vazut vreodata, in care publicul a fost parte din spectacol, asistent la o magie trimisa direct in suflet, pe care a trimis-o, la randu-i, inapoi, prin cele 10 minute de aplauze in picioare.

Bucuria de a asista la acest spectacol mi-a fost intregita mai tarziu, cand l-am revazut pe Marius Manole, la o discutie linistita si prieteneasca, uimindu-ma (ca de fiecare data) cu daruirea pe care o are pentru teatru, pentru tot ceea ce face, cu rezistenta lui, pe care n-o banuiesti la o prima vedere.

L-am intrebat cum reuseste sa nu se lase afectat de povestea lui Oscar, cum se poate sa joace acest spectacol de doi ani fara sa o ia razna. Mi-a spus, simplu: “E terapie. Noi mergem pe scena si ne descarcam. Si eu si Oana il simtim pe Oscar, nu putem altfel. E acolo, de fiecare data, la fel. Doar noi suntem altii, altfel, cu alte experiente de la o saptamana la alta.”

“Noi vorbim pe scena”, mi-a spus. “Suntem noi doi, personajele, ne privim ochi in ochi. Dar in spatele personajelor suntem noi, Marius si Oana, diferiti la fiecare spectacol, cu alte experiente de viata, pentru ca dupa ochii personajelor sunt ochii nostri. Ne privim in spatele ochilor, eu stiu daca ea e bine sau nu. Asta e marea bucurie cand joc spectacolul asta, e o discutie despre toata esenta vietii pe care noi doi o purtam in fata unor sute de oameni. La repetitii ne oprim, de multe ori, plangem un sfert de ora, ne descarcam si o luam de la capat.”

“Auzi, tu stii ca Tanti Roz exista? O aveti aici, in Timisoara, e doamna doctor Margit Serban. Oana (Pellea) a vazut un reportaj despre ea cand lucra deja la spectacol, cand cauta o identitate pentru personaj. A vazut-o si a zis: ea e Tanti Roz. Si ea a fost, personajul exista in carte, dar inspiratia pentru spectacolul de teatru a venit de la doctorita asta minunata.”

Am vorbit cu Marius si despre viata de actor de teatru, despre felul in care el se consuma inaintea fiecarui spectacol. “Inainte sa intru in scena, nu stiu nimic: nu stiu cum va fi publicul, cum voi fi eu, cum se va comporta corpul meu, daca ii va suna unuia un telefon mobil, daca o sa fie cineva care se ridica din sala sa plece, nu stiu daca am o zi buna sau proasta. E negru, eu intru pe scena si ma arunc in gol. Adrenalina aceea e ceva fantastic, e ceea ce ma omoara si ma tine in viata, in acelasi timp. Si n-as putea sa renunt la asta niciodata.”

N-as sti ce sa va spun mai mult despre acest spectacol. Poate ca unii care ati citit cartea sau ati vazut spectacolul va intrebati de ce spun in titlu ca o poveste despre un baiat care moare rapus de cancer poate fi o poveste a fericirii: Oscar e un copil care pleaca din aceasta lume cu speranta ca isi va intalni un prieten, pe Dumnezeu, singurul licar de spranta care i-a ramas atunci cand a aflat ca moare. E povestea unui copil care a incetat sa mai fie speriat si s-a bucurat din plin de ultimele lui zile de viata pentru ca a avut langa el un om care a stiut sa-l ghideze si sa-l faca sa simta ca nu se termina totul. Si, cateodata, asta e tot ce trebuie sa facem, sa strangem de mana, cat putem de tare, oamenii de care ne pasa si pe care sa-i facem sa nu mai simta suferinta si durerea, de orice fel ar fi.

Acest spectacol a fost dedicat copiilor care sufera de leucemie si a adus 15.000 de euro pentru spitalul de copii din Timisoara, Louis Turcanu, bani cu care s-a achizitionat un aparat de stocare in azot lichid a celulelor stem. Aceeasi doamna doctor Margit Serban a facut parte din echipa care s-a zbatut pentru achizitionarea acestui aparat, alaturi de dr. Mihai Gafencu (Salvati Copiii), Mitropolia Banatului (preot Zaharia Peres), Fundatia Culturala Artmedia (Doina Popa, Andreea Medinschi, Adriana Stramtu) si Opera din Timisoara (Corneliu Murgu).

*sursa poza

Tweet