Drumul spre civilizație e lung, dar nu imposibil

Sunt deja ceva ani de când am hotărât pentru mine că a sta și a privi impasibil lipsa de civilizatie din imediata mea apropiere nu e ceva ce vreau să fac. Nu vreau să fac cuiva educație, am decis că nu voi mai sta pe margine. Gesturile mici fac diferența, întotdeauna.

Ce se întâmplă în România, însă, în momentul în care cautarea confortului și liniștii proprii interferează cu nesimțirea celor din jur, e altă poveste. Mai jos, câteva momente din ultima perioadă care să exemplifice perfect că nu trebuie să mă iubească toată lumea. Da, prețuiesc mai mult civilizația de lângă mine decât înghițitul în sec.

Magazinul buclucaș și o patroană precupeață. Cei care au mai venit în vizită pe la mine știu că exact sun apartamentul în care locuiesc se află un magazin. Unii zic că e mană cerească, să poți să cumperi orice fîcând doar doi pași nu e de ici de colo. Partea proastă e că noua proprietară a magazinului nu înțelege că nu are magazin cu desfacere și că locul nu e o terasă la care tot cartierul să-și bea cafeaua. Se adună cate cinci oameni, cel puțin, și stau la beri, cafele, sucuri și bârfit, capul fiind tocmai proprietara „afacerii”, iar eu tre` să stau cu dopuri în urechi ca să nu mai aud gălăgia. Am rugat-o pe femeie de nenumărate ori să le explice clienților că nu au voie să stea acolo. De unde atâta civilizație, femeia e sub orice nivel al discuției raționale. Între timp situația e cumva rezolvată, proprietarul spațiului explicându-i cât se poate de frumos că dacă nu respectă legea, va trebui să-și mute șandramaua.

Ce a înțeles doamna proprietară de afacere de aici? Că am o problemă cu ea, în niciun caz că are o problemă cu a conduce o afacere în limita legii. O lege care, desigur, ei nu i se aplică. Cei mai civilizați dintre toți acei clienți care se simt lezați că nu mai au voie să stea în fața ușii mele? O familie de țigani care locuiește la două case depărtare; au fost și primii care au înțeles că deranjează dacă stau acolo, toți ceilalți români educați trebuind să fie atenționați de câteva ori.

Românul și cărucioarele din Profi. Am un magazin Profi la colțul străzii, de acolo mă aprovizionez. Sunt momente în care magazinul e atât de plin încât trebuie să stau la rând ca să ajung la mesele special amenajate pentru aranjarea cumpărăturilor din plase. De obicei, locul ăla (și așa foarte mic) e plin de coșuri goale lăsate vraiște. De obicei mă pun și le adun, că nu-mi cade mâna, dar mărturisesc că mă irit când văd că românul nu e în stare să ducă coșul gol de unde l-a luat.

Într-una din serile trecute, după ce-am stat la o coadă interminabilă, dau să-mi pun cosul pe masă și să-mi aranjez cumpărăturile în pungi. Cu coșul în mână, rucsacul greu pe umăr și o sticlă de 5 litri de apă plată în cealaltă mână, îmi dau seama că trebuie să fac echilibristică să trec pe lângă un coș de cumpărături pus pe un cărucior mic, lăsat în mijlocul drumului de un bărbat grăbit să iasă din magazin. Strig după el să-și ia căruciorul și să-l ducă unde l-a găsit, că nu e nimeni obligat să facă curătenie după el. Da, ar fi vrut să mă omoare cu privirea, dar a făcut ce trebuia să facă. La fel și ceilalți clienți care mai erau în jur. Și-mi place să cred că măcar cinci minute după faza asta, toată lumea și-a dus înapoi coșul de cumpărături acolo de unde l-a luat.

Vecinul și chefurile. Da, am niște vecini simpatici, nu mă plictisesc. Ăla din casa de lângă avea câte două chefuri lunar. Toate începeau cu un grătar în curte, muzică și voie bună și continuau cu bubuieli până în zori de zi. Pe măsură ce treceau orele, toată lumea se îmbăta tot mai tare și, se știe, cu cât e alcoolul mai mult, cu atât muzica trebuie să crească în volum. De vreo câteva ori am zis că e sâmbătă, se mai distrează omul, o fi vreo zi de naștere, vreun motiv de sărbătoare, ceva. Dar deja mă călca pe nervi că o dată la două săptămâni nu puteam să dorm până la 5-6 dimineața și asta nu era ceva ce trebuia să accept. Așa ca am chemat poliția (după câteva încercări nereușite de a-i ruga să dea muzica mai încet), însă și cu asta a trebui să fiu consecventă, că poliția nu dă amenzi la prima vizită. Nici la a doua. Uneori nici chiar la a treia. Dar dacă te tot iartă, tu nu te potolești și continui să dai vecinilor motiv să sune să te reclame (sigur că nu eram singura care se plângea), când te amendează, o fac serios de tot.

Vecinul nu mai ascultă muzică nici în mașină de câteva luni încoace. Sigur, și el crede că am ceva cu el personal. E ok, poate să creadă asta, nu mă deranjează.

Tânăra și locul din autobuz. Știm cu toții că generația tânără e de o nesimțire rară, mai ales pentru că nu cedează locul din autobuz/tramvai/metrou seniorilor care se nimeresc lângă ei. Nu-s absurdă, e frumos să cedezi locul, și eu o fac întotdeauna.

Tot zilele trecute, tramvai spre casă, undeva dupa ora 19. Puțină lume în tramvai la ora aia, urc, compostez biletul, găsesc loc și mă așez. În fața mea, pe un scaun aflat lângă una dintre ușile de acces, stătea o copilă de vreo 14-15 ani. În jurul meu, câteva scaune libere. La stația următoare urcă o doamnă. Undeva pe la vreo 60 de ani am estimat. Se pune chiar lângă fată și se uită la ea cu insistență. Aia mică n-avea nicio treabă, se uita pe geam. Și doamna se uita, și se uită, și se uită. La un moment dat răbufnește, speriind copilul: „dar nu vezi, fată, că un om în vârstă stă lângă tine în picioare și tu stai liniștită pe scaun?!?!” Fata e fără grai (cred că s-a speriat cam tare, era căzută pe gânduri bine de tot când a început doamna cu reproșurile), mie mi se urcă sângele la cap. „Doamnă”, îi zic, „dacă faceți doi pași de lângă ușă, găsiți cel puțin patru scaune libere. De ce nu lăsați copilul în pace?”

S-a dus să-și caute loc, pufnind și, desigur, înjurând generația tânără care n-are respect. Nici până acum nu înțeleg ce a vrut doamna, de fapt. Cred, totuși, că nu văzuse scaunele libere. Fata s-a întors către mine și mi-a mulțumit, eu i-am zâmbit, cred că n-avusese o zi prea bună.

N-am o morală după poveștile astea. Așa cum am am zis de multe ori, schimbarea e in noi, chiar dacă ne e inconfortabil, nu ne face plăcere și nu ne face prea populari. Cred că e important să fim corecți, să îndemnăm la respect, să fim civilizați în orice moment și să nu mai lăsăm oamenii să facă lucruri care ne deranjează. Să încurajăm bârfa mai puțin, să fim oamenii mai buni pentru noi – chiar dacă cei din jurul nostru sunt infatuați și nesimțiți. Să le spunem asta când sar calul și să nu ne mai ascundem după zâmbete false și indiferență care ne umple de frustrări.

Atâta doar că nu putem face asta cu alții fără să fi făcut asta cu noi.

Foto: Education by Shutterstock

Tweet